Copil în rose - Artmark România

semnat stânga jos, cu ocru, Tonitza

ulei pe carton

Definit şi identificat prin sintagma „pictorul copiilor” – asemenea tuturor marilor creatori ce se contra-disting printr-un anume element ce le conferă unicitate, singularitate - Nicolae Tonitza ocupă un loc important în panteonul valorilor universale. Situat pe linia artei de tip realist, profund aplecată către introspecție, continuator al viziunii lirice şi duioase a predecesorilor săi - Grigorescu dar mai ales Luchian - Tonitza a reuşit să îmbogăţească arta noastră cu opere în care a oglindit, cu o nemăsurată forţă, realitatea vremii sale. În creaţia lui Tonitza, tema copilului şi a copilăriei în general a ocupat un loc proeminent, atingând valoarea unui simbol. Tema îl frământă, îl preocupă, îl emoţionează, căutând, ca nimeni altul, acele note specifice ale copilăriei, cu puritatea, naivitatea şi dezorientarea în faţa problematicilor vieţii. Sentimentul de afectivitate paternă va fi sorgintea a numeroase opere care au avut puterea înfăţişării personalităţii artistice a pictorului, prilejuindu-i acestuia experienţa unor raporturi aproape muzicale la nivel cromatic. Cu sinceritatea şi modestia specifică, Tonitza afirma că nu a făcut altceva decât să-şi picteze proprii copii „din leagăn, de la primele lor dibuiri pe podea, din scăpărarea privirilor lor, eu cred – spunea acesta – că nu redam pe pânză decât emoţia unui tată...” Catrina (n. 1914), Petru (n. 1915), Irina (n. 1917) şi Silică (infantul dispărut în perioada de ședere la Vălenii de Munte), cărora li se alătură Nineta Gusti (nepoata artistului) au configurat în mare parte creaţia lui Nicolae Tonitza, dedicată vârstei inocenţei. Toți cei cinci copii apar în pânzele artistului, în diverse ipostaze și însemnătăți. Probabil cel mai dramatic moment din memoria amintirilor artistului rămâne moartea mezinului, Silică, cel ce reprezintă modelul acelor minunate capetele de bebeluși cu care Tonitza ne încântă. Pe Catrina o cunoaştem din lucrarea, astăzi dispărută, „O floare între flori”; Petru devine modelul unor portrete intitulate „Negustorul cel mic”, „Clovnul cel tânăr”, „Ciobănaşul”, „Băiatul florăresei; Irina îl va inspira pe artist pentru „Irina”, „Katiuşa lipoveanca”, iar nepoata Nineta pentru opera „Portret de fetiţă”. Cu spiritul său de fin observator, Tonitza îi urmăreşte la joacă, când dorm, când plâng, le ascultă strigătele şi le analizează mişcările şi gesturile, le cercetează în fiecare clipă expresiile. Uneori copiii îi pozează artistului fără ca ei să ştie, alteori aceştia sunt nevoiţi să aştepte nemişcaţi ore în şir, ascultând docili indicaţiile tatălui, alteori sunt pictaţi din memorie, fapt evidenţiat şi de multitudinea shiţelor şi eboşelor. Pentru un efect pictural major, artistul le aşează pe cap basmale sau pălării, le pune la gât eşarfe viu colorate, ori îi aşează în faţa vreunei scoarţe în culori vibrante, îmbrăcaţi simplu, în cămăşuţe albe şi desculţi. Integrarea acestui fundal floral a fost catalogată de unii critici de artă drept o preluare sintetizată a perdelei înflorate din “Lăutul” lui Luchian, știindu-se vasta apreciere pe care Tonitza a resimțit-o față de Ștefan Luchian. Chiar dacă nu se dorea a fi un cadru pur decorativ, planul secund al acestor compoziții devine prilejul unor jocuri cromatice foarte expresive, sustras parcă din scoarța românească tradițională. Mai mult decât atât, putem aprecia drept justă și o altă sursă de influență pentru acest fundal, și anume admirația pentru tradiția vechii ceramici românești, pe care nu de puține ori a reînviat-o în naturile statice de mai târziu. Acest complex imagistic s-a tradus în pasiunea cu care pictorul a transpus și sintetizat decorul tradițional în colorit viu, smălțat, coerent modelat de sobrietatea cromatică a vechilor meșteri folcloriști. În cazul operei noastre aceste lucruri sunt foarte bine conturate, Tonitza reuşind, prin folosirea fundalului decorativ, proiectarea copilului în prim-plan, înscriind tabloul în seria lucrărilor caracterizate de acel decupaj al figurii, modelat şi cu ajutorul unei materialităţi a pastei. Compoziţia centrată pe prezenţa copilului aşezat pe pernă relaţionează prezenta lucrare cu alte opere binecunoscute în creaţia lui Tonitza, dintre care, cele care stabilesc o legătură intimă sunt: „La patul bolnavului” (1924, MNAR) şi „La patul copilului” (1919-1920, Uniunea Compozitorilor, cunoscută şi sub titulatura „Din viaţa celor umili” sau „La patul bolnavului”). Cronologia celor două lucrări ne poate îndreptăţi să credem că acestea îl reprezintă chiar pe fiul cel mic al artistului, Silică, despre care ştim că s-a stins prematur, din cauza sănătăţii precare, în perioada de şedere a întregii familii Tonitza, la Vălenii de Munte (1921-1924). Ceea ce distinge în mod esenţial opera „Copil în rose” (1924) de celelalte două, mai sus amintite, sunt ochii deschişi, rotunzi şi catifelaţi, deosebit de expresivi, a căror lumină interioară reflectă și vibrează în întreaga compoziție. Prin aceasta, Tonitza urmăreşte redarea unui chip surâzător, care să acapareze întreaga atmosferă a tabloului, fapt accentuat mai ales prin pasta de culoare rumenă a obrajilor şi cea trandafirie a veşmântului, contrastate de lumina albului candid al pernei şi al căciuliţei. O posibilă lămurire asupra reluării tematicii copilului aşezat pe pernă, cu braţele încrucişate pe piept, aduse până la nivelul gurii, dar cu ochii deschişi, strălucind de sănătate, poate fi aceea a reinterpretării într-o formulă idealizată, folosindu-se de propria memorie, a unui teme anterioare, ce a constituit motiv de suferinţă pentru artist. (M.N.)

BREZIANU, Barbu,”Nicolae Tonitza”, Ed. Arta Grafică, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “Nicoale Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru,”N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962

width: 34 cm
height: 34 cm

Proveniență: colecţia Horia Zaharia; importantă colecție privată bucureșteană.

1924

11. Copil în rose [1924]

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!