Lectură - Artmark România

ulei pe pânză lipită pe carton

“Nudul” la Theodor Pallady e altfel. Nu trăiește prin acea poezie a liniilor sau prin senzualitate cromatică. Modelul nu e niciodată lasciv, îndrăzneț sau prea evident suprapus punctelor de fugă. Și niciodată nu te privește în ochi. Femeile ce pozează într-o naturalețe dezinvoltă sunt mereu contemplative, o floare, o carte sau o țigaretă atrăgându-le atenția în detrimentul privitorului. Pallady nu face spectacol, nu cheamă insistent, ci ne invită în atelier, într-o cameră sau pe o sofa alături de un personaj de-al său. Tocmai de aceea e considerat elitist sau mai bine spus, opera sa este considerată elitistă. Eliminarea evidentului sau a imediateței unei senzații sau a unui gând pot fi puse în seama acestei catalogări des puse creației lui Pallady. Ca în toate genurile abordate în lunga-i carieră, Pallady a exclus cu desăvârșire acel pitoresc ce lesne poate “fura” privirea amatorilor de artă, a colecționarului. În cazul de față, a nudului, senzualitatea este acel pitoresc, însă senzualitatea nu este unealta lui Pallady. Ionel Jianu considera că Theodor Pallady poate fi numit drept ca cel mai de seamă pictor al nudului în plastica română, explicând că nimeni n-a pătruns atât de adânc şi n-a redat atât de intim graţia, lascivitatea, farmecul şi taina trupului feminin, eliberat de masca vestmântului. Interesul lui Pallady pentru nud depăşeşte intenţia de a simboliza sau aceea de a nara prin intermediul său, cum de asemenea este departe de proiectul de a pune în evidenţă efecte de lumină şi culoare pe carnaţia modelelor. El nu pictează corpul femeii în aspectul lui biologic, ci o emoţie pe care o exprimă folosind mijloace plastice. Imaginea ilustrează o stare sufletească, fără a părea să caute senzualitatea formei, importantă fiind redarea corespunzătoare a trăirii sale. Feminitatea pe care o evocă picturile cu nuduri ale lui Pallady este una trecută prin acelaşi filtru exigent al viziunii sale asupra vieţii, fiind una de rafinament şi în acelaşi timp naturaleţe. Observă femeia în spaţiul intim în care se manifestă cu libertate, fără constrângerea hainelor, când îşi îngăduie un timp de visare, la adăpostul unui mediu familiar. Atunci surprinde momentele ei de relaxare, tăcere şi vis, încărcate de voluptate şi expresia pe care o imprimă asupra corpului. Sinceritatea spiritului feminin este ce pare să caute artistul şi reuşeşte să ilustreze în pictura sa, logica reprezentării cerându-i să armonizeze această dobândită libertate de simţire cu spaţiul. În această manieră se construiește universul intim redat de cele mai multe ori de Pallady prin intermediul nudului feminin. Acest univers este atât de prezent prin însăși încărcătura lui, spațiul folosit fiind propria locuiță-atelier. Chiar dacă nu regăsim acea suită a recuzitei deseori uzitată de pictor în uleiurile sale, pictura de față se devoalează prin relația intuită dintre model și intimitatea înlesnită de locuința artistului. Scaunul, paravanul și vasul cu flori doar amintesc de spațiul amintit, însă reușesc cu ușurință să puncteze și să accentueze notele personale ale unui mediu ușor recognoscibil. Atelierul din Place Dauphine ni se relevă prin prisma acestei picturi, “Lectura” fiind o nouă filă în urzeala acestui univers intim atât de mult punctat. Lumea interioară nu este oferită numai de trăiri intime, iar prin proiecția ei asupra realității putem înțelege de ce Pallady nu dorea un nud anatomic sau un spațiu prea revelator. Lipsa aplicării severe a cunoștințelor anatomice este direct proporțională cu desenul schițat al obiectelor și spațiului, amândouă fiind definitorii pentru evitarea unei recognoscibilități, a unei planșe anatomice sau a unei fotografii de interior. Toate acestea se amplifică dacă introducem în discuție viața personală a pictorului. Chiar dacă marea parte a criticii a catalogat tratarea nudului feminin drept o continuare a spiritului său lucid, realist, ce nu permitea interferența sentimentului (erotismului chiar), nu putem exclude importanța femeii din viața lui Pallady. Putem observa momente inedite ale biografiei lui care denotă un om pasional, trădat de sentimentul iubirii – “răpirea” primei soții, Jeanne Ghika, relația cu Cella Delavrancea, dar și micile “aventuri” în anii senectuții, în Bucureștiul postbelic. Opera se plasează în a doua perioadă de creație din întreg corpul plastic al lui Pallady, mai exact a doua jumătate a anilor ’30, momente ce marcau totodată și ultimii ani petrecuți de pictor în Paris. Inscripția autografă ce o poartă opera pe verso – Y 42 (15) – ne oferă fără îndoială detalii importante. Pe lângă “catalogarea” făcută chiar de artist – în expoziția din 1940, opera fiind prezentă la categoria 42 în catalogul expoziției- și notația ce probabil are legatură cu specificațiile de înrămare- (15) – litera Y este probabil cea mai importantă mențiune. Evident reprezintă inițiala lui Yvonne Cousin, prietenă apropiată a lui Pallady în perioada 1924-1939, iar cifrul pare să apară pe lucrările artistului începând cu anul 1930. Aceste opere sunt astfel o categorie aparte, expunerea lor în 1940 fiind un omagiu adus prietenei decedate în cursul anului 1939. (I.P.)

MÂNDRESCU, Anatol, „Theodor Pallady”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971 NANU, Adina, „Theodor Pallady”, Ed. Meridiane, 1963 ŞORBAN, Raoul, „Theodor Pallady”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975

width: 54 cm
height: 65 cm

Cifrul "Y" - inițiala lui Yvonne Cousin, prietenă a artistului între 1924-1939 - apare pe lucrările ce au participat la expoziția personală Pallady, Ateneul Român, 1940.

Inscripție autografă, Y 42 (15).

1937-1939

12^C. Lectură [1937-1939]

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!

12C. Lectură [1937-1939]

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!

12^C. Lectură [1937-1939]