Muzica - Artmark România

semnat dreapta sus, cu pixul, Irimescu

desen pe hârtie

Născut în comuna Preuţeşti, judeţul Suceava, Ion Irimescu urmează Academia de arte frumoase din Bucureşti, la clasa maestrului Dimitrie Paciurea, în perioada 1924 – 1928. În timpul studenției, a pictat biserica cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril din Oprișeni-Fălticeni. În anul 1928, la absolvirea academiei, are loc debutul său la Expoziția de Pictură și Sculptură din București. În 1929 obţine, prin concurs, o bursă de studii din partea Şcolii Române din Paris, unde, odată ajuns, se înscrie la „Académie de la Grande Chaumière”. Aici lucrează sub îndrumarea profesorului Joseph Bernard, fiind în special influențat de sculptura lui Antoine Bourdelle. Întors în ţară, lucrează ca profesor de desen la liceele din Paşcani, Bucureşti şi Slatina, până în 1940, când primeşte postul de profesor de sculptură la Academia de arte frumoase din Iaşi, iar în 1944, funcţia de director. Între 1950 şi 1955 activează ca profesor de sculptură şi şef de catedră la Institutul de arte plastice „Ion Andreescu” din Cluj. În 1960 este ales secretar al Uniunii Artiştilor plastici, iar din 1963 vicepreşedinte, funcţie pe care o deţine până în 1968. În 1978 preia funcţia de preşedinte al U.A.P., unde activează până în 1989. Din 1965 începe să predea sculptura la Institutul de arte plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Prima prezenţă expoziţională are loc în cadrul Salonului oficial din Paris, unde expune între 1930 şi 1931, fiind distins, pentru lucrarea „Autoportret”, cu Menţiunea de Onoare de către „Societé des Artistes François”. Între 1932 şi 1943 participă la toate saloanele oficiale din Bucureşti, iar între 1940 şi 1943 la cele din Iaşi, obţinând prin concurs, în 1937, bursa „D. Paciurea”. Devine membru al „Tinerimii artistice”, expunând alături de această asociaţie în perioada 1937 – 1943. În 1947 deschide la Sala Dalles o expoziţie personală, alături de grupul artistic „Moldova”. Între 1948 şi 1968 participă la toate expoziţiile anuale şi bienale de stat, precum şi la diferite concursuri de monumente, iar între 1940 şi 1968, sculpturi de-ale sale sunt trimise la numeroase expoziţii de artă românească organizate în străinătate, la Ankara, Anvers, Berlin, Budapesta, Bratislava, Cairo, Moscova, Oslo, Paris, Sofia, Stockholm, Zürich, Varşovia şi Veneţia A primit mai multe premii pentru sculpturile sale, printre care Premiul Ministerului Artelor în 1934 şi 1944, Premiul Municipiului Bucureşti în 1937, Premiul de Stat cl. I în 1954 şi Premiul de Stat cl. II, cu un an mai târziu. În 1992 devine membru de onoare al Academiei Române, iar în 2001 îi este acordat Ordinul Steaua României în grad de Mare Ofițer, primind în acelaşi an şi Premiul pentru Excelență în Cultura Română. La 27 februarie 2003, Academia Română l-a sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Este al doilea artist român aflat în viață la sărbătorirea Centenarului său, după Cella Delavrancea. La sfârșitul vieții, s-a retras la Fălticeni, unde s-a ocupat de muzeul care adăpostește jumătate din operele sale, pe care Irimescu le-a donat orașului (aproximativ 300 sculpturi și 1000 desene), dând naștere astfel celei mai mari colecții permanente de autor din România. Una dintre lucrările lui, statuia prințului cărturar Dimitrie Cantemir, se află la Biblioteca Ambrosiana din Milano, între statuile lui Dante și Shakespeare. Alte monumente publice realizate de el se află la Iaşi, Cluj, Constanţa, Vatra Dornei, Craiova, Râmnicu Vâlcea, Slatina, Bucureşti şi Lupeni. „... în arta lui Ion Irimescu, desenul e exerciţiu prealabil, banc de probă, revelator al unei structuri profunde de sculptor autentic, între desen şi sculptură păstrându-se o continuitate reală, iar, uneori, desenul mărturisind latenţe ce nu au fost încă actualizate.” (Eugen Schileru) Desenele sunt, precum afirmă Eugen Schileru, cele care atestă vocaţia unui sculptor, în ele existând indicii cu privire la emanciparea simţului său tactil, precum şi referitoare la preferinţele sale pentru o morfologie sau alta. O înzestrare autentică pentru sculptură este dovedită de capacitatea liniilor de a descrie, pe suprafaţa plană a hârtiei, o formă care să creeze privitorului iluzia tridimensionalităţii. Desenele lui Paciurea trec cu bine de acest test, dovedind că, din punct de vedere senzorial, Irimescu este un artist de tip tactil. Chiar şi desenele din linii pure, nu numai cele în care volumele sunt subliniate prin haşuri sau umbre întinse cu estompa, sunt martorii viziunii sale în spaţiu, declanşând imediat în privitor impresia de planuri sferice. Reprezentând nu numai exerciţii preliminare realizării sculpturii sau studii după natură, desenele indică preferinţele compoziţionale ale artistului dintr-un anumit moment. Acestea constituie în acelaşi timp şi un program de vizionare, oferind atât perspectiva din care lucrarea de sculptură urmează a fi elaborată, precum şi sugestia unghiului din care aceasta trebuie privită. Astfel, din desenele lui Irimescu se despinde predilecţia sa pentru racursiurile îndrăzneţe, care scot în evidenţă anumite părţi ale corpului şi preferinţa pentru o articulare mai complexă a maselor, pentru compunerea într-un întreg a părţilor privite din mai multe unghiuri de vedere. În desenul „Muzica”, accentul cade pe reverberaţia sunetului în corpul personajului, care preia modulaţiile, inflexiunile muzicii, pe care le aduce în plan vizual, prin liniile şi planurile sale. Gâtul femeii, modelat prelung, se continuă cu linia torsului şi apoi cu cele ale faldurilor care se unduiesc străbătute de acelaşi fior melodic, introducând curbe armonioase. Acestea sunt puse în relaţie cu volumul ferm geometric al instrumentului, într-o compoziţie care subliniază sensul alegoric al imaginii.

CEBUC, Alexandru, „Irimescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995 SCHILERU, Eugen, „Ion Irimescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1969

custom: 30,5

17. Muzica

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!