Odaia copiilor - Artmark România

semnat dreapta sus, cu ocru. N. Tonitza

ulei pe carton

În creaţia lui Tonitza, tema copilului şi a copilăriei în general a ocupat un loc proeminent, atingând valoarea unui simbol. Tema îl frământă, îl preocupă, îl emoţionează, căutând, ca nimeni altul, acele note specifice ale copilăriei - puritatea, naivitatea şi dezorientarea în faţa pro- blematicilor vieţii. Sentimentul de afectivitate paternă va fi sorgintea a numeroase opere care au avut puterea de a înfăţişa personalitatea artistică a pictorului, prilejuindu-i acestuia experienţa unor raporturi cromatice aproape muzicale. Cu sinceritatea-i şi modestia specifică, Tonitza afirma că nu a făcut altceva decât să-şi picteze proprii copii „atâta vreme cât au fost mici. Din leagăn, de la primele lor dibuiri pe podea, din scăpărarea privirilor lor, eu cred – spunea acesta – că nu redam pe pânză decât emoţia unui tată...”. Însă universul copilului nu a fost dominat doar de cei patru copii pe care i-a avut familia Tonitza, fiind cunoscută marea familie pe care pictorul reușea să o întrețină, chiar dacă neajunsurile financiare erau la ordinea zilei. Alături de cei 3 copii ai săi, în 1921, după cum se confesa prietenului Ștefan Dimitrescu, pe când se afla la Vălenii de Munte, Tonitza îi mai întreținea pe Iulia (Ticuleana) Manoliu, nepoată, Țuca, fiica pictorului Gheorghe Zamphiropol-Dall, prieten și coleg în Iași la Belle-Arte, Nineta Gusti, nepoata artistului și viitoare actriță, și pe Ionel, fiul arhitectului Dimitrie Mohor. Așadar ne putem face o imagine asupra adevăratului univers uman în care pictorul a trăit, suferit și pictat pentru o bună perioadă a vieții. Pe proprii copii, Catrina (1914), Petru (1915) şi Irina (1917) (Silică murea la infantilitate)Tonitza i-a integrat în bună-parte creației dedicată vârstei inocenţei. Pe Catrina o cunoaştem din lucrarea, astăzi dispărută, „O floare între flori”; Petru devine modelul unor portrete intitulate „Negustorul cel mic”, „Clovnul cel tânăr”, „Ciobănaşul”, „Băiatul florăresei”, iar cu ajutorul recuzitei, băiatul pictorului asumă roluri noi, ca de exemplu, în lucrarea „Cap de fetiţă cu broboadă albă”; Irina îl va inspira pe artist pentru „Irina”, „Katiuşa lipoveanca”, iar nepoata Nineta, pentru opera „Portret de fetiţă”. Cu spiritul său de fin observator, Tonitza urmărește copiii la joacă, când dorm, când plâng, le ascultă strigătele şi le analizează mişcările şi gesturile, le cercetează în fiecare clipă expresiile. Uneori copiii îi pozează artistului fără ca ei să ştie, alteori sunt nevoiţi să aştepte nemişcaţi ore în şir, ascultând docili indicaţiile pictorului. Pentru un efect pictural major, artistul le aşează pe cap basmale sau pălării, le pune la gât eşarfe viu colorate, ori îi aşează în faţa vreunei scoarţe în culori vibrante, îmbrăcaţi simplu, în cămăşuţe albe şi desculţi. Parte componentă a ciclului dedicat lumii celor mici, “Odaia copiilor” ne introduce practic în prima etapă a acestor compoziții, etapă definită de o viziune mult mai realistă a universului înconjurător. Acest lucru se evidențiază ușor prin faptul că în uleiurile realizate în preajma lui 1920 – perioadă din care provine și uleiul nostru – Tonitza utilizează un bagaj vizual racordat la imediata proximitate, în comparație cu portretele de copii din etapa 1921-1925, când pictorul dezvoltă un înalt bagaj decorativ, recognoscibil în scenografiile cromatice iscusite în diversele registre ale acelor compoziții. Copiii din picturile lui Tonitza sunt văzuţi în puritatea firească a vârstei şi în simplitatea traiului pe care-l duc. Modestia costumelor izbutește să scoată şi mai mult în evidenţă expresivitatea chipurilor şi a atitudinilor, carnaţia specifică inocenţei şi prospeţimei vârstei. Tipul de copil care s-a conturat în viziunea lui Tonitza este, aşadar, rezultatul propriei lui experienţe părinteşti în interiorul căminului familial şi al personalei concepţii despre lume şi viaţă. Chiar dacă sunt mici, copiii din pânzele lui Tonitza nu sunt insensibili sau indiferenţi la tot ce se întâmplă în jurul lor. Sentimentele de bucurie, de amărăciune, de visare sau nedumirire, ce se citesc pe chipurile lor, reprezintă de fapt tot atâtea stări sufleteşti de care nici măcar cei mici nu sunt în vreun fel scutiţi. Noutatea viziunii artistului constă tocmai în acest dialog continuu între lumea interioară, pură, fragedă şi cea exterioară, plină de tot felul de încercări. Astfel descoperim în opera noastră o instanță plină de gingășie, definitorie unui joc infantil, unei stări ludice generale, așa cum numai Tonitza putea modela într-o asceză compozițională accentuată. Uleiul se relevă printr-o simplitate cromatică aprofundată, în fapt neutralizarea tonurilor fiind iscusită tocmai pentru accentuarea momentului surprins. De altfel, uleiul se regăsește în rezonanță cu o serie importantă de opere ce surprind interioare (bucătăria sau odaia copiilor). Ca în “Interior II”(Barbu Brezianu, “Tonitza”, Meridiane, 1986, cat.26), operă ce o portretizează pe soția artistului lângă plită sau în “Cina copiilor” (idem, cat. 27) Tonitza își plasează modelele în interioare sărăcăcioase (amintind de situația grea financiară), emfazând astfel orice emoție transmisă de aceste personaje. În cazul nostru, gesturile simple ale copilului ce se joacă pe un scaun, coroborate cu această paletă extrem de redusă, intensifică atât trăirile personajelor, dar mai ales pe cele ale creatorului. O notă interesantă oferită de această operă constă în faptul că este pictată după un desen realizat anterior, în 1912 (vezi “Joc de copii”, peniță și laviu, Muzeul Național de Artă al României), lucru pe care îl regăsim și cu alte ocazii în cazul unor opere din perioadele ante și post-belice – războiul și prizonieratul din perioada 1914-1918 fiind cele mai probabile cauzele ale acestei diferențe temporale. Având în vedere schița inițială descoperim că cele două modele nu sunt copiii artistului, dat fiind faptul că primul născut, Catrina, venea pe lume în 1914. Așadar, această operă ne oferă oportunitatea să lărgim perioada în care copilul acaparează universul vizual al lui Nicolae Tonitza, devenind totodată și un document în cercetarea creației bârlădeanului. (I.P.)

BREZIANU, Barbu,”Nicolae Tonitza”, Ed. Arta Grafică, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “Nicoale Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru,”N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962

width: 68.5 cm
height: 68.5 cm

Pe verso, etichetă de participare în Expoziția de pictură și grafică "Nicolae N. Tonitza", Muzeul de Artă al R.S.R., iunie-iulie 1979, nr. cat. 2.

1919-1920

21. Odaia copiilor [1919-1920]

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!