Primăvară (Două muze) - Artmark România

signature

medium

ulei pe pânză

description

<img src="/catalog/media/catalog/product/repere/1.jpg" width="450"> Ștefan Luchian, Proiect de decorație murală (detaliu), Muzeul Național de Artă al României <img src="/catalog/media/catalog/product/repere/2.jpg" width="450"> Variantă a operei, ilustrată de asemenea în catalogul rezonat al lui Theodor Enescu, prezentă în expoziția personală din 1899, ulterioară operei noastre, semnată (panourile decorative originare nu au fost, de principiu, semnate); în această variantă, părul fetelor diferă ca și culoare, respectiv aranjamentul floral variază. <img src="/catalog/media/catalog/product/repere/3.jpg" width="450"> <img src="/catalog/media/catalog/product/repere/4.jpg" width="450"> Studii și proiecte realizate de Ștefan Luchian pentru panourile decorative comanditate de Victor Antonescu, liberal și director al Băncii Naționale, pentru reședința din strada Colței, în perioada 1900- 1901. Operele fac parte din patrimoniul Muzeului Național de Artă al României și al Cabinetului de Stampe, Academia Română. Ştefan Luchian este alături de Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu unul dintre întemeietorii „şcolii” româneşti de pictură. La graniţa dintre secolele XIX şi XX, Ştefan Luchian, receptiv la înnoirile artei europene, a fost cel mai semnificativ dintre artiştii care s-au opus academismului şi artei de salon, îmbogăţind arta românească cu o pictură întemeiată pe tradiţiile şcolii româneşti, inspirată din viaţa şi arta ţăranului român. Susţinător al libertăţii şi independenţei artei, respingând sterilitatea artei oficiale, se înscria în direcţia unei arte realiste şi progresiste. Urmează Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, absolvind-o în 1889, şi apoi Academia de arte frumoase de la München, cu profesorii Johann Kaspar Herterich şi Ludwig Herterich, reprezentanţi ai academismului neoclasicist. A respins curând rigiditatea picturii academiste; muzeele i-au oferit modele mai bune, Luchian realizând copii după Rembrandt şi Correggio. Îşi continuă studiile la Paris, în anul 1891 frecventând atelierul lui William-Adolphe Bouguereau de la Academia Julian, dar este interesat şi aici mai mult de arta oferită de muzee şi expoziţii. În acelaşi an se deschidea prima expoziţie a Artiştilor Independenţi şi primul Salon al Refuzaţilor, avea loc retrospectiva Van Gogh, iar Eduard Manet obţinea consacrarea prin intrarea lucrării “Olimpia” în colecţia Muzeului Luxemburg. Luchian lua parte activ la toate aceste lucruri, cunoscând cu adevărat arta impresioniștilor, farmecul parizian și cenaclurile artistice. În anii studiilor la Școala de Arte din Bucureşti, între 1885 şi 1889, Luchian a învăţat mai mult din arta lui Nicolae Grigorescu, care se afla în apogeul activităţii, decât din modelele oferite de profesorii săi: Aman, Tattarescu sau C.I. Stăncescu. Firea lui Luchian se asemăna temperamentului lui Grigorescu, învăţăturile adevăratului său maestru croindu-şi calea firesc în conştiinţa sa. De la el a învăţat să-şi bazeze observaţia direct pe aspectele realităţii, să cunoască natura în dimensiunile ei fundamentale şi să caute să se confunde cu ea, pentru a o putea evoca cu sinceritate. Cele două expoziţii ale lui Grigorescu, din 1885 şi 1887, au marcat un moment hotărâtor în formaţia sa, constituind un prilej important pentru Luchian de a aprofunda arta înnoitoare a maestrului. Chiar dacă la început părea a fi un epigon al lui Grigorescu, având în vedere sumedenia de opere pe care le copia, sau după care se inspira, Luchian avea să utilizeze acele învățături în anii ce vor urma. Căutându-şi propriul drum în artă, Luchian a simţit că direcţia pe care o va lua este aceea deschisă de Grigorescu, trecând prin experienţa picturii franceze şi învăţând mult de la Eduard Manet şi Degas, de la unii impresionişti şi postimpresionişti, printre care Cézanne, Gauguin şi Van Gogh. La Paris, Luchian nu a trebuit să refacă traseul formaţiei lui Grigorescu, însuşindu-şi de la acesta, încă din ţară, mijloace ale realismului şi ale picturii în plein air, precum şi aspecte ale tehnicii impresioniste, de surprindere a vibraţiilor atmosferice, variaţiunilor de lumină şi coloritului viu. În schimb, şi-a putut da seama de limitările la care ajunsese impresionismul, găsind afinităţi cu viziunea artistică a lui Corot, precursor al impresionismului, care în peisajele sale, pictate sub imperiul primei impresii, respecta structura formelor. Întors în ţară în 1893, Luchian devine în scurt timp una dintre cele mai active personalităţi artistice. Pictura „Ultima cursă de toamnă” din 1892, una dintre puţinele cunoscute din această perioadă, ilustrează influenţa lui Manet şi a impresionismului. Reprezentând un subiect nou în arta românească, un eveniment al vieţii urbane, pictura vădeşte procuparea sa pentru efectele atmosferice, includerea luminii în masa de culoare şi redarea strălucirii soarelui, dar şi atenţia acordată transformărilor subtile ale naturii, în pragul toamnei. În această lucrare, cea mai elaborată din timpul şederii la Paris, dimensiunea peisagistică are o importanţa egală cu ponderea pe care o au figurile, anunţând virtuozitatea sa în ilustrarea naturii. Ultimii ani ai secolului al XIX-lea aveau să fie decisivi pentru cariera lui Luchian, dar și elocvenți pentru personalitatea acestuia. Începe să se facă cunoscut în mediul cafenelei artistice bucureștene, atât prin mici expoziții , cât și prin implicarea în viața artistică– expunea în 1894 alături de Titus Alexandrescu într-un atelier din Str. Regală, era ales în juriul “Expoziției Anuale a artiștilor în viață” unde avea chiar să expune 8 lucrări. Tot în cursul lui 1894 încep să apară și primele manifestări împotriva artei oficiale, semnând la 20 iunie 1894 un prim protest împotriva lui C.I.Stăncescu, președintele expoziției oficiale. De îndată ce îl va cunoaște pe Alexandru Bogdan-Pitești (cel mai probabil în iarna dintre 1895 și 1896), Luchian va deveni unul dintre cei mai vocali contestatari ai artei oficiale și a manifestărilor ei mai mult sau mai puțin relevante. Prietenia strânsă pe care o purta pentru Vermont și Artachino, pictori cu care de altfel expunea în acei ani, dar și apropierea de Bogdan-Pitești aveau să fie cel mai bine relevate în primăvara lui 1896, când, după ce în prealabil Luchian se retrăgea de la Expoziția oficială, aceștia patru au deschis Expoziția Artiștilor Independenți, al cărui manifest anunța o adevărată secesiune. Arta spre care se îndrepta Ștefan Luchian în acea perioadă nu pare să ne ofere atât de multe noțiuni despre cum era aceasta influențată de căutarea noului în cultura și societatea bucureșteană a acelor vremuri. El pictează tot peisaj sau compoziții cu personaje, însă momentul 1896 pare să evidențieze o viziune racordată la acel spirit inovator ce stătea în spatele acelor manifeste. Printre lucrările expuse la Expoziția Artiștilor Independenți, cele care atrag atenția sunt cele dedicate armatei – “Sentinelă de la 77”, “Curaj” sau “Studiu de roșior” fiind câteva dintre aceste uleiuri ce anunțau un profund atașament al lui Luchian față de om, un umanism descris cel mai lesne în monografie dedicată lui Luchian de către Ionel Jianu și Petru Comarnescu: „Umanismul lui Luchian constă în convingerea că arta trebuie să mărturisească în orice clipă sufletul omului, sentimentul lui. Umanismul său, însă, nu înseamnă numai dragoste pentru om, ci şi înţelegere cât mai adâncă şi mai vie a suferinţelor şi a năzuinţelor umane, luptă pentru sprijinirea şi afirmarea dreptului la viaţă, a dreptului pe care îl are omul de a se bucura de valorile adevărate ale vieţii. Umanismul său, ca adevăratul umanism filosofic, implică aşadar dragostea întemeiată pe cunoaştere, întregirea reciprocă a cunoaşterii şi a dragostei. Poziţia sa este un reflex vădit al concepţiei umaniste pentru că el aduce omul în centrul artei sale, creând cele mai adânci portrete şi autoportrete din pictura noastră, cele mai pline de sensuri şi dătătoare de cunoaştere a omului şi conferind până şi priveliştilor şi florilor tâlcuri adânc umane...”. În ceea ce privește deschiderea lui Ștefan Luchian și a apropiaților săi față de noile curente ce se manifestau fervent în Europa vestică, nu putem să nu observăm faptul că aceste manifestări artistice înnoitoare, autohtone, apăreau concomitent cu “arta nouă” din Franța și Germania. În 1896 se deschidea la Paris galeria “L’Art Nouveau”, iar la München apărea revista Jugendstil, consfințind constituirea stilului Art Nouveau. Stilul avea să devină celebru în scurt timp, afluența sa în spațiul românesc fiind mai mult decât evidentă în jurul lui 1900, atât în artă, cât și în arhitectură, afiș sau ilustrație. Luchian nu rămâne impasibil la specificitățile stilului nou, mai ales în contextul în care în ultimii 2-3 ani al secolului XIX manifestările artistice la care lua parte începeau să își găsească susținere și prin apropierea Art-Nouveau-ului. Societatea “Ileana” lua ființă în vara lui 1897 drept o societate pentru dezvoltarea artelor, așadar curentul cel mai în vogă nu putea fi ignorat de o grupare artistică ce dorea conectarea ei la mișcările europene. Prima expoziției a Societății “Ileana” a avut loc în februarie 1898, iar Ștefan Luchian era cel mai bine reprezentat atât prin numărul operelor, cât și prin valoarea lor. Elogiat în presă, fiindu-i remarcat spiritul modern, creația lui Luchian intra definitiv în conștiința generală. Importanța menționării acestor date biografice este necesară în discuția despre apartenența la un anumit stil pe care opera de față o poartă. Aflată undeva la granița dintre simbolism și Art Nouveau, “Primăvara” trebuie privită atât prin contextul istoric, cât și prin prisma stilului pe care Luchian îl experimenta în jurul lui 1900. Având în vedere faptul că varianta operei era prezentă la expoziția personală realizată alături de Nicolae Vermont în cursul anului 1899, putem afirma că opera noastră a fost realizată undeva în anii 1898-1899. Filiera art-nouveau este destul de clară în ceea ce privește motivul și compoziția ce se regăsesc în opera de față – chipul sau trupul feminin este foarte important pentru estetica art-nouveau, iar infuzia simbolistă, starea idilică, onirică chiar, face un tandem excepțional în acest limbaj stilistic. În plus, motivul floral nu poate lipsi, chiar dacă acesta este reinterpretat de Luchian, într-o manieră ce se va regăsi și mai târziu, în capodopere ca “Lăutul”, unde farmecul art-nouveau era asimiliat de unele necesități decorative. De fapt, în cazul operei noastre, componenta decorativă este exclusiv purtată de cadrul floral, care este prezentat într-o adevărată scenografie. Importanța operei de față este cu atât mai ridicată cu cât ea prefigurează marile panouri decorative- alegorice realizate de Luchian la începutul secolului XX, în 1900-1901, mai întâi pentru Palatul Funcționarilor Publici din Piața Victoriei, apoi comanda onorată pentru casa lui Victor Antonescu, fost Director al Băncii Naționale. Apropierea lui Luchian față art-nouveau a continuat și în colaborarea cu Societatea “Ileana”, grăitor fiind desenul ce îl realiza pictorul pentru coperta revistei omonime, apărută în iunie 1900, la București. Regăsim și aici, chiar dacă este doar un creion, un chip de femeie cu tentă angelică, încoronată cu flori, privind gingaș într-o postură ușor senzuală. Un traseu inedit de interpretare a chipurilor prezente în opera “Primăvara” este indicat de viața personală a lui Luchian din chiar anii ce datează uleiul nostru. Între 1898 și 1899 pictorul nostru ajungea la Alexandria, unde, alături de Pascaly și Artachino, avea să lucreze la zugrăvirea bisericii-catedrală, la comanda dată de primarul Ștefan Vasilescu. Este bine cunoscută idila pe care Luchian o are cu fiica acestuia, Cecilia, idilă încheiată abrupt după doar o vară, în iunie 1899. Unii critici ai operei lui Luchian indică faptul că personajul pictat frontal ar fi chiar iubita pictorului, iar chipul din profil, mama acesteia. Este o abordare interesantă, mai ales că fizionomia Ceciliei a fost subiectul multor desene și uleiuri, în interpretări mai mult sau mai puțin realiste, Luchian fiind mult mai mult interesat de o starea idilică, decât de una veridică. (I.P.)

bio

CIOFLEC, Virgil, “Luchian”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924 COMARNESCU, Petru, „Luchian”, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955 COMARNESCU, Petru, „Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965 DRĂGUŢ , Vasile, „Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968 ENACHE, Monica, "Interferențe plastice: Ștefan Luchian (1858 - 1916) și Georges de Feure (1868-1943)" în Astra, Anul II(XLV), nr. 3-4 (327-328), 2011 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian şi spiritualul modern în pictura românească”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2000 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian: Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen”, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007 JIANU, Ionel, „Luchian”, Ed. Căminul Artei, Bucureşti, 1947 LASSAIGNE, Jacques, „Ştefan Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 OPRESCU, George, “Maeştrii picturii româneşti în secolul XIX: (Grigorescu, Andreescu, Luchian)”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1947

dimensions

width: 77 cm
height: 61.5 cm

research_info

Proveniență: colecția avocat dr. Alexandru Vlădescu; colecția Ana de Sallem; din 1952, colecția Sanda Tocineanu, fiica soților Vlădescu; din 1975, colecția Dumitru Burada, al doilea soț al Sandei Tocineanu; din 1996, colecție privată, Germania. Opera este documentată și reprodusă în "Luchian. Catalogul critic", Theodor Enescu, ICR, București, 2007, la pag. 77, cat. 55. Opera este reprodusă în "Viața ca o pasiune", Vasile Parizescu, Monitorul Oficial, București, 2012 la pag. 499. Alexandru Vlădescu, chiar dacă a dispărut la doar 45 de ani, a profesat atât medicina, cât și dreptul, fiind doctor în drept încă din 1875, când își publica teza la Paris. În 1877 era unul dintre cei mai tineri membrii al Tribunalului vechiului județ Covurlui, însă practica concomitent și medicina, fiind cunoscută relația profesională cu Sava Henția, care de altfel îi realizează doctorului un portret.

dating

1898-1899

200. Primăvară (Două muze) [1898-1899]

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!