Veneţiană (Putana) - Artmark România

semnat stânga jos, cu negru, Tonitza

ulei pe carton

Opera portretistică a lui Nicolae Tonitza ni se relevă astăzi drept un complex pictural profund, direct racordat la biografia și estetica proprie, dependentă în cvasi-totalitatea ei de perioadele de creație clar delimitate fie de pictorul însuși, fie de exegeții săi (Barbu Brezianu, H. Blazian, Georgeta Peleanu). Portretul, practicat încă de pe vremea când se afla pe băncile Școlii de Arte Frumoase din Iași, a reprezentat poate una dintre cele mai aplaudate categorii picturale în care artistul s-a avântat (în special datorită chipurilor de copii – “pictor al copiilor”). Resursele documentare ne oferă o imagine relativă asupra lucrărilor de sfârșit de prim deceniu al secolului al XX-lea până spre perioada de după descoperirea Balcicului, spre sfârșitul vieții. Câteva portrete de bătrâni realizate la München, în perioada bavareză, și probabil cel mai vechi portret cunoscut nouă astăzi, portretul mamei maestrului său, al Baronesei von Habermann, sunt date certe ale unei tendințe evidente spre o cercetare scrutătoare a firii umane. Pentru un personaj ca Tonitza, apariția unui astfel de gen pictural este evident reglementată de năzuințe psihologice nutrite în sufletul unui adevărat cercetător al vieții, cu atât mai mult cu cât știm astăzi că nu a făcut o carieră din vânzarea portretelor, deci nu avem de-a face cu un “realizator” de comenzi. Un prim autoportret, datat 1911, alături de desenarea chipului soției Ecaterina, în 1913, ne aduc în prim plan pentru prima dată universul intim, pe care îl va prezenta atât de puternic în deceniul următor. Aici putem enumera apariția celor 4 copii ai familiei Tonitza, Catrina, Petru (Puiu), Irina (Mica), Silică, dar și a odraslelor unor prieteni - Ticuleana (Țuca) Manoliu, nepoata artistului, Nineta Gusti, nepoata sau Ionel Mohor, fiul arhitectului Dimitrie Mohor. Primul război mondial, prizonieratul și apoi vitregiile unei vieți sărăcăcioase vor transforma definitiv percepția lui Tonitza asupra omului, și ,dacă și până atunci se arunca în polemici asupra condiției umane, perioada imediat următoare războiului ne oferă un acid critic al societății românești. Pictura sa se îndrepta atunci spre omul simplu, ororile războiului, viața într-un lagăr sau sărăcia unei nații fiind doar unele din temele cel mai mult abordate. Însă nici acum chipul nu dispare, ci este esențializat și pus în subordinea motivului central, iar sarabanda de fețe triste ale unor femei văduve la cimitir sau de chipuri șterse ale gloatei ce formează coada la pâine este concretizată și absolutizată în final prin pictarea omului unei noi lumi, Gala Galaction, în 1920. Toată această etapă oferă portretului calitățile expresive necesare acelei manifestări sociale propovăduite de satiricul Tonitza. Prima perioadă cu adevărat însemnată în cariera lui Tonitza este echivalentă șederii la Văleni, unde între 1921 și 1924 creează și trăiește alături de numeroasa sa familie. Începea atunci cu adevărat o analizare a orizontului profund umanist. Chiar dacă încă trimitea la București desene ce îl fixau drept solidar cu clasele muncitorești, adevărata lecție umană o primea în propria-i casă. Se producea o adâncire și o îmbogățire tematică, coloritul primea o nouă strălucire, cu adevărat afectivă, pe scurt, Tonitza își câștiga pânză cu pânză locul în istoria artei, așa cum îl știm noi astăzi. Primele portrete care acaparează interesul publicului larg, dar mai ales al criticii contemporane lui, apar la a V-a expoziție a Asociației “Arta Română”, când, din șapte opere, șase erau portrete: “Fata proprietăresei”, “Portretul unui prinț pribeag”, “Emigranta nostalgică”, “Băiatul florăresei”, “Mulatra” și “Florăreasa” (conf. catalog “Arta Română”, 8 – 30 aprilie 1922, cat. 112-118). Elementele ce caracterizează portretele anilor ’20, drept urmare și cel de față (pictat între 1925 și 1926), se orânduiesc în funcție de capacitatea lui Tonitza de a picta fie sub imperiul unui decorativism mai accentuat (în special în cazul portretelor pictate în regim scenografic de filon luchianesc), fie sub auspicii expresioniste sau simboliste. Gama chipurilor ce alcătuiesc prima categorie este de cele mai multe ori atribuită copiilor, pictați în acea regie plastică scenografică și decorativă (fundalul înflorat, veșmintele cu buline), elemente ce nu apar în “Venețiana”. De altfel portretul de față se regăsește mai lesne în categoria chipurilor imaginate și transpuse într-o viziune clasică. Atras de maeștrii renascențiști și de cei ai barocului (spre exemplu Giorgione și Velasquez, sub influența cărora pictează câteva portrete) Tonitza nu se mai axează atât de mult pe calitatea socială a portretului, așa cum se întâmplă în opere din aceeași perioadă – Orbii, Pagliacci, Saltimbancii – ci alege să modeleze chipul excluziv prin prisma estetică, cu rezonanțe clasicizante. În schimb nu renunță la calitatea uneori declarativă a operelor sale, astfel, în expoziția Grupului celor Patru din 1926, portretul nostru este prezentat drept “Studiu pentru Putana”. Varianta peiorativă către care ne îndreaptă traducerea neolatină nu se răsfrânge asupra operei sub nici o privință, ba mai mult, aspectul pânzei conferă chipului o aură de distincție. Amintind de frontalitatea “Portretului de tânăr” al lui Giorgione, după care Tonitza face un “Studiu”, „Venețiana” se relevă în special prin calitatea sa picturală. Chipul suav, inocent și neștiutor este pictat în tonalități calde și fragede, la care accentele de ocru, când deschis ori nuanțat spre brun, de roșu ori de cafeniu vin să adauge cu grație la această apariție discretă. Tușele se topesc sub calmul cromatic, iar ochii, din nou centru de expresivitate, nu caută să se topească ca acei “tăciuni” ai “Fetei pădurarului” sau ai “Îndureratei”, ci par lucizi, prezenți, dar la fel de penetranți. (I.P.)

BREZIANU, Barbu,”Nicolae Tonitza”, Ed. Arta Grafică, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “Nicoale Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 BREZIANU, Barbu, FORTUNESCU, Irina, “Nicolae Tonitza. Corespondeța, Ed. Meridiane, București, 1978” Catalogul expoziției Grupul celor Patru, aprilie 1926 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru,”N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962 PĂULEANU, Doina, “Grupul celor Patru”, Monitorul Oficial, București, 2012 PELEANU, Georgeta, “Expoziția N.N.Tonitza”[catalog], Muzeul de Artă al R.P.R., București, 1964

width: 28.5 cm
height: 32.5 cm

Proveniență: colecţia av. Vlad Manoliu, nepot al lui Nicolae Tonitza. Opera a participat la expoziția Grupul celor Patru, 7 - 21 martie 1926, Sala Ileana, Cartea Românească, București și este menționată în catalogul expoziției la cat. 88, sub titlul “Studiu pentru Putana”. Opera este reprodusă în revista “Gândirea”, anul VI, nr. 3, aprilie 1926. Opera este menționată în “Nicolae Tonitza”, H. Blazian din “Adevărul literar și artistic”, anul VII, nr. 303, 26 septembrie 1926. Opera este reprodusă în ziarul “Universul literar”, anul XLIII, nr. 39, 25 septembrie 1927 la pag. 623. Opera a participat la Expoziția Retrospectivă “N.N.Tonitza”, ianuarie - martie 1964, Muzeul de Artă al R.P.R., București și este reprodusă ln catalogul expoziției la pag. 81, cat. 99, sub titlul “Venețiana”. Opera a participat la Expoziția Retrospectivă N.N.Tonitza, mai - iunie 1979, Muzeul de Artă al R.S.R., București și este menționată la cat. 83.

1925-1926

29. Veneţiană (Putana) [1925-1926]

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!