Curtea lui Moș Gheorghe din Brebu

signature

semnat dreapta jos, cu brun, "Luchian"

medium

pastel pe hârtie

description

Ştefan Luchian este, alături de Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu, unul dintre maeştrii picturii româneşti moderne. La graniţa dintre secolele XIX şi XX, Ştefan Luchian, receptiv la înnoirile artei europene, a fost unul dintre artiştii care s-au opus academismului şi artei de salon, îmbogăţind arta românească cu o pictură întemeiată pe tradiţiile şcolii româneşti, pătrunsă de modernitate. Susţinător al libertăţii şi independenţei artei, respingând sterilitatea artei oficiale, se înscria în direcţia unei arte realiste şi progresiste. A fost încă de la început preocupat de exprimarea adevărului legat de realitatea înconjurătoare, urmând modelul operei înnoitoare a lui Nicolae Grigorescu, dar împrumutând şi din experienţa marilor realişti ai artei apusene, precum Courbet. Luchian a trecut prin experienţa picturii franceze şi a învăţat mult de la Manet şi Degas, de la unii impresionişti şi postimpresionişti, printre care Cézanne, Gauguin şi Van Gogh. De la Grigorescu şi-a însuşit mijloacele realismului şi ale picturii în plein air, precum şi aspecte ale tehnicii impresioniste, de surprindere a vibraţiilor atmosferice, variaţiunilor de lumină şi coloritului viu. În schimb, şi-a putut da seama de limitările la care ajunsese impresionismul, găsind afinităţi cu viziunea artistică a lui Corot, precursor al impresionismului, care în peisajele sale, pictate sub imperiul primei impresii, respecta structura formelor. În sinteza stilistică a picturii lui Luchian se recunoaşte influenţa lui Van Gogh, în aspectele ce ţin de aportul de lumină adus de culoare şi de rolul ei constructiv, dar şi impresia lăsată de armoniile, ritmurile şi intensităţile cromatice ale artei populare. Inovaţia adusă de Luchian în pictura românească este aceea de a fi găsit formula prin care să confere culorii un nou atribut – lumina. Experimentele sale legate de cuprinderea luminii în culoarea pură s-au desfăşurat pe planurile diferitelor tehnici – acuarelă, pastel, ulei – artistul încercând să transfere de la o tehnică la cealaltă descoperirile făcute. După întoarcerea de la Paris, Luchian a devenit în scurt timp una dintre cele mai active personalităţi artistice, pictura sa aducând subiecte şi abordări noi în arta românească. Biografia sa a fost însă marcată, în 1901, de debutul unei boli spinale, care l-a lăsat parţial paralizat, moment care avea să îi influenţeze atât conştiinţa asupra vieţii, cât şi parcursul său artistic ulterior. Dorinţa de a se afla în natură a marcat una dintre schimbările majore în viaţa sa, până atunci Luchian fiind obişnuit cu ritmul oraşului, simţindu-se confortabil în lumea cafenelelor bucureştene. În încercarea de a găsi adevărul propriei existenţe, s-a îndreptat instinctiv către natură, care l-a ajutat să-şi recapete direcţia, căutând să se afle tot mai des în mijlocul ei. Primele sale ieşiri din Bucureşti au fost la Govora şi la Filipeştii-de-Pădure, în Prahova, în vara anului 1903, unde dorinţa sa de a lucra era sporită de atmosfera simplă şi primitoare din casa verişoarei care îl găzduia şi de frumuseţea peisajului. În anii următori, Luchian va pleca verile să picteze în câte un loc liniştit din ţară, la întoarcere deschizând câte o expoziţie cu operele realizate sub imperiul bucuriei de a trăi în natură. În peisajele precum “Sălciile de la Chiajna” din 1907, angajamentul luat faţă de viaţă devine şi mai limpede, prin ritmurile vesele create prin tuşele largi şi contrastele dintre culorile strălucitoare şi tonurile delicate. Luchian este un pictor al naturii de vară, al luminii pline de căldură şi al sărbătorii vieţii vegetale, cele mai multe dintre peisajele sale fiind evocări lirice ale ritmurilor generatoare de viaţă ale universului şi ale bucuriei de a trăi. Luchian preferă în această perioadă tehnica pastelului, din motive materiale şi de comoditate, condiţia sa fizică din ce în ce mai precară făcând tot mai dificil procesul de amestecare a culorilor (1), dar şi pentru că acest mediu se potrivea cu ceea ce dorea să exprime. Continuă să picteze în ulei de câte ori are ocazia, pentru compoziţii mai complexe şi foloseşte pastelul pentru subiecte care necesită o mare precizie a tonurilor, precum portretul sau natura moartă. Peisajul a fost însă genul în care Luchian s-a putut exprima cel mai deplin prin intermediul pastelului, realizând opere care dau măsura completă a originalităţii sale. Anii 1908 şi 1909 marchează un apogeu în dimensiunea peisagistică a operei sale, lucrările realizate în lunile de vară în care a pictat la Brebu şi la Moineşti ilustrând în mod desăvârşit sentimentul frumuseţii absolute şi al eternităţii pe care Luchian l-a simţit în faţa naturii. Şederea la Brebu i-a fost benefică lui Luchian, ajutându-l să-şi recapete puterile şi aducându-i împliniri în planul creaţiei, după cum reiese dintr-o scrisoare în care povestea traiul de acolo: „Am închiriat trei odăi şi o bucătărie în curtea mînăstirii. Am fost foarte mulţumit şi am lucrat cu atîta dragoste, cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată (...) Credeam că e ultima încercare ce o mai făceam cu peisajele. Era prea greu, prea peste puterile mele. Şi ce lucruri frumoase! Nu te mai săturai, uitîndu-te la ele. Mai ales lunca Doftanei este o minune, nu altceva. Ce folos că drumul pînă acolo mă zdrobea şi dacă nu ar fi fost splendoarea naturii, care să mă mai învioreze, n-aş mai fi putut mişca” (2). La Moineşti, entuziasmul faţă de natură este încă şi mai puternic: „Am colindat ţinuturi şi la deal, şi la munte, şi la cîmp, dar ce să-ţi spun, nici pe departe nu se potrivesc cu maiestatea şi distincţiunea peisajelor de la Moineşti. Blagoslovit ţinut şi fericit cine va putea, cel puţin cât un grăunte, să aştearnă cu boiele pe o bucată de pînză un colţişor din acest colos superb.” (3) Momentul culminant al creaţiei sale este marcat de simţirea profundă a comuniunii cu natura, conştiinţa timpului scurt rămas impulsionându-l să reţină cât mai condensată, în arta sa, trezirea pe care o experimenta când se afla în natură. Lucrările acestei perioade sunt rezultatul tuturor forţelor sale, care reclamă intrarea în acţiune a tuturor resurselor şi temperamentului său (4), un efort epuizant, care nu poate dura mult. La Brebu a lucrat în pastel şi creioane colorate, tehnici care îi permiteau să transpună direct şi cu acurateţe efectele luminii şi schimbările coloritului plantelor sub acţiunea ei. Nuanţele catifelate ale pastelului erau potrivite sensibilităţii sale, asemănând delicateţea pudrei colorate cu praful de pe aripile fluturilor. Prin intermediul lor, încerca să redea ceea ce natura avea mai frumos, graţios şi adevărat, văzând în opera ei desăvârşirea: „natura are ambiţia aceasta: să reuşească în tot ce face” (5). Petru Comarnescu spunea despre poetica ce se află în substratul operei peisagistice a lui Luchian: “În dialogul cu natura, s-a întrebat mereu cum sunt priveliştile ce-l atrăgeau şi ce anume le era caracteristic, spre a-l oglindi. A luat şi a dat, contopind lumea dinafară cu lumea lui lăuntrică, aşa cum procedează întotdeauna realiştii, controlând totul prin raţiune. De aceea, şi în peisaje, începând cu cele din tinereţe şi culminând cu cele de la Brebu şi Moineşti, el a descoperit frumuseţi şi adevăruri şi le-a redat cu un stil propriu, care din prima clipă te face să deosebeşti o lucrare de Luchian de lucrările altora.” (6) „Curtea lui Moș Gheorghe din Brebu” face parte dintre cele aproximativ douăzeci de pasteluri realizate în călătoria din vara anului 1908, menţionate de toate scrierile care i-au fost dedicate ca alcătuind unul dintre momentele cele mai fericit echilibrate ale operei sale (7). Momentul Brebu poate fi considerat ca un apogeu al pastelului în opera lui Luchian, reprezentând înfăptuirea deplină a sintezei lumină-culoare spre care a năzuit neîncetat şi care constituie marea înnoire adusă de pictura sa (8). Opera prezentă este caracteristică pentru viziunea nouă pe care o aduce Luchian în genul peisajului, marcând o diferenţă de concepţie faţă de tipul peisajului grigorescian. Predecesorul său impusese în arta românească acest gen, fiind interesat de surprinderea perspectivelor ample, a reliefului colinar de care era în mod deosebit ataşat. Luchian îşi concentra în schimb atenţia asupra unor colţuri din natură, detalii caracteristice prin care rezuma întreaga privelişte. Lucrările sale de la Brebu concentrază atmosfera locului, artistul crezând în capacitatea unui copac sau a unui zid de casă bătrânească de a spune mai multe decât panorama întregii regiuni. În „Curtea lui Moș Gheorghe din Brebu” putem simţi emoţia apropierii lui Luchian de locurile care îi aduseseră atâta bucurie în vara anului 1908, unde lucrase cu multă dragoste şi fusese mulţumit de ceea ce realizase ca niciodată (9). Alegând un unghi din curtea mănăstirii, zidul unei case modeste, umbrit de coroana unui copac, artistul vrea parcă să reţină spiritul locului, precum şi liniştea din sufletul său. Lumina pătrunde blând în imagine, făcând să vibreze tonurile fine de verde care evocă frăgezimea vegetaţiei şi desimea frunzişului. Liniile arcuite descriu geometria naturii – curbele trunchiurilor de copaci şi rotunjimea coroanelor – pe când cele drepte evocă arhitectura cea mai simplă, chibzuit aşezată în sânul naturii, prin care artistul exprimă idealul simplităţii. Pastelul, cu textura sa delicată, este mediul ideal prin care Luchian ar fi putut surprinde fineţea frunzişului, molicunea ierbii, zidurile curate primind reflexiile verdeţei. Prin această operă, împreună cu celelalte realizate la Brebu, Luchian a dovedit că arta pastelului nu este cu nimic inferioară uleiului, fiind mai potrivită şi mai expresivă pentru unele viziuni. „I-a găsit virtuţile şi le-a dus mai departe, cum numai puţini artişti din toată istoria artelor au izbutit”, observa Petru Comarnescu (10). 1 Jacques Lassaigne, „Ştefan Luchian”, p. 75 2 Ştefan Luchian apud Petru Comarnescu, „Ştefan Luchian”, p. 227 3 Ibidem, p. 238 4 Jacques Lassaigne, „Ştefan Luchian”, p. 82 5 Ibidem, p. 228 6 Petru Comarnescu, „Ştefan Luchian”, p. 244 7 Jacques Lassaigne, „Ştefan Luchian”, p. 77 8 Vasile Drăguţ, „Luchian”, p. 60 9 Ştefan Luchian apud Petru Comarnescu „Luchian”, p. 227 10 Petru Comarnescu „Luchian”, p. 231

dimensions

width: 27.5 cm
height: 44 cm

61. Curtea lui Moș Gheorghe din Brebu

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!