Chioggia - Artmark România

semnat stânga jos, cu albastru, Dărăscu

ulei pe carton stratificat

Dărăscu ajunge în deceniul al treilea al secolului trecut să fie recunoscut drept unul dintre cei mai reprezentativi artişti în manieră impresionistă autohtoni. Drumul parcurs de pictor a produs totuşi altă apariţie a sa în întregul tablou plastic românesc. Desigur că secretul din spatele dezvoltării artistice se regăseşte în acumularea succesivă a diverselor influenţe, căpătate atât în timpul studiilor cât şi ulterior. Spre exemplu, pentru a înţelege calităţile de desenator ale lui Dărăscu ar trebui să căutăm în biografia sa momentele în care, la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, participa cu înfocare la lecţiile de desen ţinute de pictorul Dimitrie Serafim. Dărăscu alegea această parte a cursurilor şi din cauza faptului că lecţiile de pictură primite de la Mirea sau Strâmbu nu rezonau cu propriul eu artistic, cu atât mai mult cu cât în epocă rămânea profund impresionat de arta lui Luchian, diametral opusă de plastica celor doi profesori mai sus menţionaţi. Înaintând în biografia artistică, putem înţelege de ce perioada pariziană surprinde câteva momente moarte, determinate de încercările succesive de regăsire într-un mediu academic bogat. În atelierul lui Jean Paul Laurens, la Academia Julian, şi apoi în cel al lui Luc Olivier Merson de la Académie de Beaux-Artes din Paris, Dărăscu se loveşte de limitarea constituită de pictura în atelier, simţind încă din perioada 1906-1907 că adevărata sa vocaţie era natura şi mai ales mediul acvatic. Acest lucru nu este determinat doar de abundenţa Veneţiilor ce definesc arta sa de maturitate, ci chiar putem identifica o ciclicitate în tabloul estetic în ceea ce priveşte motivul marin, în concepţie largă. Descoperirea portului Saint Tropez conturează practic prima perioadă cu adevărat valoroasă în arta lui Dărăscu, care coincide şi cu schimbarea manierei plastice. Împroprietărirea pointilismului, ca răspuns la interogaţiile ce ţineau de culoare şi construire a materiei, se consumă prin pictarea portului mediteranean. A treia instanţă acvatică pe care o putem identifica în universul pictural dărăscian este constituită în jurul motivului autohton, Dobrogea fiind scrutată excesiv de ochiul format al pictorului totuşi născut pe malurile Dunării. În continuarea analizei acumulărilor stilistice, pointilismul este una dintre pietrele de hotar ale carierei lui Dărăscu, dar nu numai din prisma calităţii operelor acestei perioade, ci mai ales din pricina schimbărilor suferite în cadrul uneltelor picturale. Legile optice, atât de dezbătute de grupul neoimpresioniştilor din jurul lui Signac, produc schimbări majore, de lungă durată, atât în paletă, dar mai ales asupra senzorialului, element definitoriu pentru un pictor al naturii. Alături de legea contrastului simultan, Dărăscu descoperă şi acceptă programul foviştilor, iar arta lui Matisse constituie elementul ce echilibrează căutările pictorului. Astfel, tabloul se completează, iar tehnica culorilor, desenul, optica se orânduiesc logic, sub haina supremă a compoziţiei, drept arta de a ordona toate elementele de care un pictor dispune, într-o manieră revelatoare propriului eu artistic. În timp, Dărăscu aprofundează din ce în ce mai mult paleta cromatică, pornind de la principiile neo-impresioniştilor, dar se va opri, nu o dată şi la răspunsurile oferite de arta lui Cezanne. Astfel, putem observa şi în lucrarea de faţă aplecarea spre tonalitatea generală albastră, atât de necesară şi unitară în universul peisajelor marine, împrumutată de altfel de la maestrul francez. Începând cu anii ’20, Dărăscu reuşeşte să îşi adapteze stilul la necesităţile rezolvării problemelor ce ţin de construirea volumelor. Culoarea guvernează întreaga compoziţie, iar suprafeţele sunt coordonate exclusiv de volumele pictate. Însă complexul cromatic dezvoltat este şi el supus procesului de epurare. Culoarea îşi pierde din consistenţa pură cu care era folosită în primele perioade, iar contrastul devine unealta unei game cromatice aprofundate. Paleta se esenţializează, până în punctul în care putem observa în peisajele lui Dărăscu, în special în cele din perioada 1926-1928, o bivalenţă cromatică, modelată în jurul galbenului şi roşului. Desigur că întregul complex cromatic este subordonat tonurilor de albastru, mai ales în cazul Veneţiilor realizate în această perioadă, ştiindu-se faptul că peisajele lui Dărăscu sunt mereu coordonate de consistenţa apei. Ca şi în lucrarea noastră, apa primeşte încărcătură materială, ca de altfel toate suprafeţele surprinse. Acest lucru este determinat de preocuparea lui Dărăscu de a construi formele şi volumele în culoare, direct din tuşa penelului, oferind întregii imagini calităţi plastice accentuate. În construirea vederii veneţiene Dărăscu porneşte mereu de la colţurile ce au trezit interes vizual, şi chiar dacă repictează acelaşi colţ de mai multe ori, niciodată nu se întâlneşte aceeaşi pregnanţă picturală. Peisajul îşi pierde din calităţile de pur motiv pictural, deoarece acesta resimte o mutaţie în valorificare, metodele cromatice fiind astfel încărcate de importanţă. Astfel locurile alese de pictor au doar menirea de a oferi primul strat vizual şi desigur că trebuie să ofere și elementele propice unei reproduceri, efectul de lumină sau o perspectivă generoasă şi atrăgătoare. Zona în care canalul trece pe lângă Torre dell’Orologio devine punct de interes în mai multe opere ale lui Dărăscu, în special la cele din perioada 1926-1928, cea mai revelatoare a Veneţiei pe de-a-ntregul. Probabil că imaginea surprinsă în lucrarea noastră este realizată chiar din barca pictorului, ancorată pe puntea ce se continuă spre celelalte vase acostate. În tuşe generoase de galben şi roşu, în conexiuni de oranj, Dărăscu modelează atât clădirile din plan secund, dar şi micile vase pescăreşti pe care le are în imediata proximitate. Pictorul intuieşte în formularea picturală contraste cromatice elementare, pornind de la apropierea unor complementare. Drept urmare, cerul este formulat prin împăstări profunde de albastru în tonuri diferite, iar velele şi clădirile din fundal se topesc într-un portocaliu specific dărăscian. Mai mult decât atât, Dărăscu modelează suprafeţele picturale prin succederea multiplă de mici volume cromatice individualizate, fapt relevat de consistenţa materială pe care o primesc toate zonele de interes. În pictarea cerului se observă cel mai lesne acest lucru, mici pete de culoare fiind coordonate de o pensulaţie în tuşe multiple. Demn de menţionat este faptul că, în epocă, arta lui Dărăscu trezeşte profunde interogaţii artistice, fiind unul dintre subiectele abordate cu plăcere de critici ca Tonitza, Şirato sau George Oprescu. În urma expoziţiei din 1927, când Dărăscu prezintă un număr însemnat de Veneţii, Şirato aprecia profunzimea picturalităţii artistului: “...pensula lui, de o superbă libertate, proiectează pe pânză o policromie violentă. Nuanţa de culoare ca materie îi constituie o frumuseţe de o expresivitate nouă în pictura românească...”. În schimb, Tonitza observa inteligent faptul că tablourile lui Dărăscu, chiar dacă aveau aspectul unei picturi hedonice, nu pierdeau nimic din construirea logică necesară conturării unui complex pictural coerent. Pictorul îşi încărca pânzele de o vibraţie specifică, rezultată din echilibrul între capacităţile tehnice de realizare şi puternicile calităţi senzoriale exprimate, drept urmare recepţionate de privitor. Elementul care nu trebuie uitat în scurta analizare a peisajului dărăscian este desigur lumina. Materia picturală transpune cu voluptate prezenţa intuită a luminii, care devine coordonator al mozaicului cromatic iscusit de Dărăscu. În plus, aplecarea spre gama de tonuri calde ce echilibrează compoziţia devine importantă şi în menţinerea acestei atmosfere solare. Albastrul este şi el influenţat de diversele nuanţări, iar calităţile de culoare rece sunt atenuate, atât prin amestecarea culorilor, dar şi prin împăstările cu alternanţe de tuşe calde. Dărăscu foloseşte albul în compoziţia cerului pentru a fixa momentul zilei, iar în realizarea umbrei se foloseşte de contrastul valoric şi calitativ. Acest lucru este evidenţiat în umbra vasului reflectată pe suprafaţa apei, umbră care este remarcată prin consistenţa pastei şi prin tonurile mult mai reci, folosite în contrast cu volumele de culoare înconjurătoare.

Catalogul Expoziţiei Retrospective “Nicolae Dărăscu”, Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1966 Catalogul Expoziţiei “Nicolae Dărăscu. Magician al culorii”, Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 2009 DRĂGUŢ, Vasile, “Nicolae Dărăscu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1966

width: 50 cm
height: 61 cm

38. Chioggia

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!