Omul din mină - Artmark România

semnat dreapta jos, cu ocru, N. Tonitza

ulei pe carton

Primul său contact cu arta a avut loc în Bârlad, oraşul său natal, unde în 1895 a văzut un desen de-al lui Nicolae Vermont, expus în vitrina unei librării, despre care mărturisea că a însemnat prima lui revelaţie artistică. În 1902 s-a înscris la Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi, mediu care i-a oferit prilejul, un an mai târziu, să călătorească în Italia, la Pompei, Santa Croce, Sorento, Napoli şi Roma. În 1907, anul în care urma să susţină examenul de diplomă, neliniştea din jurul răscoalei ţăranilor a cuprins şi mediul studenţesc, iar Tonitza s-a solidarizat cu colegii săi exmatriculaţi pentru adeziunea la cauza ţărănimii, părăsind şcoala şi chiar ţara. După tradiţia deja instaurată a absolvenţilor şcolii de arte ieşene de a continua studiile în Germania, Tonitza pleacă şi el la München, unde este admis la Academia Regală Bavareză de Arte Arumoase, printre cei doisprezece elevi ai profesorului Hugo von Habermann. Membru al grupării “Sezession”, al cărei preşedinte a fost la un moment dat, Habermann i-a produs o impresie puternică, prin prisma pasiunii sale pentru arta mediteraneană de la începuturile creştinismului şi a rigurozităţii în studiul documentelor şi colecţiilor de artă bizantină din Pinacoteca oraşului, pe care Tonitza le cultivase în timpul studiilor. Cunoaşterea capodoperelor artei trecutului a avut o mare însemnătate în anii formării sale artistice, cercetând mai ales operele lui Rembrandt, Tizian, Dürer, Correggio, Holbein şi Rubens, pe care le putea vedea în Altere Pinakothek, dar şi expoziţiile contemporanilor. În 1909 părăseşte academia müncheneză şi porneşte din nou într-o călătorie în Italia, la Milano, Parma, Genova, Veneţia, Ravenna, Florenţa şi Roma, ocazie cu care studiază monumentele şi operele din muzee şi lucrează inspirat de cele mai înalte exemple ale măiestriei bizantine. Spre sfârşitul anului ajunge la Paris, unde face scurte escale în atelierele pictorilor Aman-Jean şi Pierre Laprade, frecventează probabil unele academii libere din Montparnasse şi vizitează cu fervoare muzeele, mai ales Luvrul. Îşi manifestă preferinţa pentru operele lui Watteau şi Chardin şi execută numeroase studii după cele ale lui Delacroix, Ingres, Daumier şi alţii. Ajunge şi la Barbizon, pe urmele înaintaşilor săi, această perioadă fiind marcată de experimentarea unor procedee impresioniste şi de încercările, uneori anevoioase, de a picta atmosfera. După câţiva ani petrecuţi la Paris, preferinţele sale pentru arta germană, manifestate cu diferite prilejuri, se estompează, făcând loc aprecierii celei franceze. În textele sale critice îl elogia pe Monet pentru lupta pe care o purta împotriva academismului, pe Lautrec, Seurat, Utrillo şi Derain, oscilând în privinţa lui Matisse de la respingere la recunoaştere absolută. Perioada sa franceză se încheie în 1911, când artistul se întoarce în ţară şi obţine în cele din urmă diploma la Iaşi. Doi ani mai târziu se afirmă în Expoziţia artiştilor în viaţă, când i se acordă un premiu pentru portretul Elizei Manoiliu, care manifesta însuşirea meşteşugului şcolii de la München, unde se dedicase studiului portretului. Încă din primele expoziţii, Tonitza a manifestat în lucrările sale predispoziţia către o tematică inspirată “din lumea celor umili”, precum intitulase o serie de desene expuse în 1916 împreună cu Ştefan Dimitrescu. Această preocupare se accentuează prin experienţa războiului, când, mobilizat şi trimis pe front în prima linie, cade prizonier în luptele de la Turtucaia şi ajunge în lagărul de la Kardjali. Colegii de suferinţă i-au fost timp de aproape doi ani modele pentru cele aproape 1000 de desene şi schiţe, pe care Tonitza intenţiona să le publice în scopul propagandei pacifiste. Tema războiului va rămâne în opera sa până către anul 1925, zilele petrecute pe front şi în lagăr marcându-l puternic şi alimentând cu subiecte dramaticele picturi-reportaje, rezultate din observaţia directă. În 1919 se mută în Bucureşti, unde începe să desfăşoare o activitate pusă “îndeosebi în slujba fraţilor celor mai umili”, înţelegând că arta are mai ales funcţia de a expune durerea neascultată a celor defavorizaţi. Răspunde apelului lui Gala Galaction, care în revista “Socialismul” îi îndemna pe artişti să se alăture proletariatului în lupta împotriva nedreptăţilor, începând o activitate publicistică intensă, materializată în aproape trei sute de desene şi caricaturi, alternate cu articole adresate artiştilor plastici. În aceeaşi perioadă participă la mişcarea socialistă condusă de Titel Petrescu şi Ilie Moscovici. Multe dintre desenele cu tematică socială sunt amplificate şi metamorfozate în lucrări de şevalet, care se vor constitui într-o serie cu dimensiune combativă din care face parte şi “Omul din mină”. În lucrările sale, sunt numeroase scenele cu familii de muncitori, şomeri, orfani, oameni pe ale căror chipuri se reflectă greutăţile vieţii pe care sunt nevoiţi să o ducă. Acestea reflectă sentimentul trăit de artist în faţa dramei oamenilor simpli şi a situaţiei muncitorimii, unul de caldă înţelegere a suferinţelor pe care el însuşi le îndura, trăind o perioadă în condiţii aspre. Un portret viu şi emoţionant, pictura “Omul din mină” este expresia firii sensibile a artistului, care participa, cu tristeţe şi revoltă, la situaţiile fiecăruia dintre cei pe care îi alegea ca modele. În ceea ce priveşte concepţia plastică, lucrarea are aceleaşi caracteristici precum cele din ciclul inspirat din experienţa frontului şi a prizonieratului, manifestând o viziune preponderent grafică şi o preocupare secundară pentru culoare. Chipul personajului, construit din linii ferme ce amintesc de desenele lui combative, este individualizat prin culoarea care accentuează trăsăturile, sporind dramatismul. Este reprezentat cu privirea în pământ, obrajii supţi şi rostind parcă cu modestie şi o notă de umor o confesiune despre greutăţile vieţii sale, pe un fundal ce sugerează întunericul minei. Opera provine din Colecţia Doinei Uricariu, poetă şi eseistă, care a scris un articol cu privire la istoria acestei picturi, alături de care a copilărit şi despre care a aflat că fusese primită de către bunicul surorii sale vitrege, Paul Marcu, la o tombolă a Partidului Socialist. Din articolul publicat în “Observatorul cultural”, reproducem mai jos câteva pasaje: “Aveam doar cîţiva ani cînd am văzut pentru prima oară acest tablou, atîrnat pe peretele din sufrageria pe care o traversam în pripă, buluc, cîteva fetiţe, ca să ajungem iute şi să ne jucăm de-a una şi de-a alta, în balconul Eugeniei. Lumina ce venea prin ferestre şi uşa deschisă de la balcon orbea culorile şi portretul, pe care nu-l prea vedeam decît întunecat sau fulgerat de un snop de raze ce se loveau de sticla proteguitoare. Noi, copiii, botezaserăm tabloul sau, mai bine zis, chipul din el Omul negru, cu numele ales din refrenul îngînat pînă la epuizare. Şi nu-i dădeam mare importanţă. (...) Scos de pe peretele care îi întunecă întreg registrul culorilor, omul negru din copilărie mi s-a dezvăluit, din rama lui burgheză, cu lemn lucios şi profil aurit de verigi lănţuite, ca un portret remarcabil, dominat de paleta albastrului amestecat cu aburii vătuiţi ce inundă haina şi pălăria sucită, asimetrică, la fel ca şi gura cu buzele pline, spre colţul din stînga, şi arse de un rictus al resemnării sau setei, în dreapta. Linia ochilor e încărcată de oboseală sau descrie şocul luminii asupra bărbatului ieşit din mină. Îmi sugerează şi comoţia ochilor unui saltimbanc, faţă în faţă cu greutăţile zilei.”

BREZIANU, Barbu, ‘‘N. N. Tonitza’’, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986 COMARNESCU, Petru, ‘‘N. N. Tonitza’’, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1962 URICARIU, Doina, “Un Tonitza necunoscut”, Observator Cultural, Nr. 469, Aprilie 2009 ZAMBACCIAN, Krikor, ‘‘N. Tonitza’’, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, f. l., f. a.

width: 35 cm
height: 45 cm

Lucrarea provine din colecția poetei Doina Uricariu

27. Omul din mină

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!