Păstoriță - Artmark România

signature

semnat dreapta jos, cu roșu, Grigorescu

medium

ulei pe lemn

description

Nicolae Grigorescu este una dintre marile personalităţi ale artei româneşti, succesul său fiind depăşit doar de Brâncuşi. Considerat cel mai autentic reprezentant al specificului naţional în artă, numele lui Grigorescu este legat şi de începutul modernismului, care a însemnat racordarea artei româneşti la demersurile europene. Biografia artistului reprezintă evoluţia carierei, cursul vieţii lui Nicolae Grigorescu fiind indisolubil legat de operele sale. Născut la 15 mai 1838 în familia lui Ion şi Ruxandra Grigorescu, arendaşi pe moşia lui Filip Lenş din Pitaru, viitorul pictor, rămas orfan de tată, se mută la Bucureşti în 1843, împreună cu mama şi cei şase fraţi. Din cauza situaţiei financiare precare, tânărul învaţă de la un unchi, Ghiţă, să picteze icoane, pe care le vinde în târg la Obor. Talentul precoce de care a dat dovadă, l-a ajutat să fie admis ucenic, la numai 10 ani, în atelierul pictorului ceh, Anton Chladek (1794-1882). Pictor şi miniaturist, cu studii la Milano, Budapesta şi Viena, Chladek se stabilise în România în 1835, atras de piaţa tânără, încă neformată, unde putea realiza la preţuri exorbitante portrete pentru aristocraţia vremii. După doi ani de ucenicie, Nicolae Grigorescu deprinsese noţiuni esenţiale despre pictură și decide să se retragă din atelierul maestrului său, pentru a-şi croi propriul drum. Continuă să picteze şi să vândă icoane în Obor. După câţiva ani, reuşind să se facă remarcat, încep să apară comenzile pentru pictura bisericească. Până în 1862, când pleacă în Franţa, pictează icoane şi pictură murală la numeroase biserici şi mânăstiri din România, dintre care cele mai cunoscute sunt: Băicoi (1853), Căldăruşani (1854-1856), Zamfira (1856-1857), Agapia (1858-1861). Ieşind adesea din rigorile rigide impuse de canoanele de reprezentare ortodox-bizantine, cărora le prefera compoziţia religioasă de factură neoclasică, Grigorescu reuşeşte să se facă remarcat de Mihail Kogălniceanu, care îi facilitează o bursă în capitala artelor din acel moment: Parisul. Eşecul încercării de-a pleca în Italia la studii în 1857, când a pierdut concursul la bursă în faţa lui C. Stăncescu, s-a transformat în cele din urmă într-un succes; contactul cu arta şi artiştii francezi fiind decisive pentru întreaga sa carieră. În capitala Franţei intră în atelierul lui Charles Gleyre (1806-1874), unde în aceeaşi perioadă au studiat Claude Monet, Auguste Renoir şi Alfred Sisley. În martie 1862 se înscrie la Academia de Arte Frumoase, unde studiază în atelierul pictorului academist Sébastien Cornu (1804-1870). Soţia lui Cornu, Hortanse, s-a implicat activ în demersurile care au precedat înscăunarea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe tronul Principatelor Unite (1866). Important de menţionat despre Cornu este şi faptul că a realizat în jurul anului 1843 primul portret al viitorului rege Carol I. Experienţa lui Grigorescu în atelierul lui Sébastien Cornu a fost scurtă şi puţin semnificativă pentru cariera românului. În timp ce lucra în atelierul lui Cornu de la Paris, Grigorescu începuse să copieze lucrări semnate de mari maeştrii expuse la muzeul Luvru, dintre care în mod special l-au atras Giorgione, Rembrandt, Rubens, Géricault şi Prud'hon; reuşind astfel să-și rafineze şi perfecţioneze desenul. În acelaşi timp, artistul încă în formare intră în contact cu artiştii reprezentanţi ai noii viziuni realiste, iar în vara anului 1863 hotărăşte să abandoneze studiile academice în favoarea coloniei de la Barbizon. Şcoala de la Barbizon, un cătun situat la marginea pădurii Fontainebleau, a devenit în secolul al XIX-lea un centru important pentru artiştii „revoltaţi”, care preferau pictura după natură, în aer liber, în defavoarea lucrului în atelier. Începând din 1822, în fiecare vară, tot mai mulţi artişti populau hanul Ganne din Barbizon. Brascassat, Dagnan, Flers, Huet, François, Corot, Rousseau (care rămâne fidel locului până la moarte, în 1867), Diaz, Courbet, Barye, Millet (care de asemenea s-a stabilit aici) sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute nume de peisagişti francezi care au trecut prin pădurea de la Fontainebleau. Lor li s-au adăugat de-a lungul anilor un număr impresionant de artişti străini, veniţi din toată Europa şi Statele Unite pentru studii la Paris. Din 1850 au devenit obişnuite întâlnirile artiştilor cu colecţionari, critici sau doar amatori de artă pentru discuţii, care aveau loc în fiecare sâmbătă, în şopronul casei lui Théodore Rousseau. Geneza şi evoluţia artei în cadrul coloniei de la Barbizon reprezintă începutul istoriei peisajului în arta franceză, de unde s-a răspândit uluitor în toată Europa. Plecând de la experimentele primilor barbizonişti, treptat s-au dezvoltat două dintre cele mai importante direcţii artistice ale secolului al XIX-lea: realismul şi impresionismul. Nicolae Grigorescu ajunge la Barbizon în aceeaşi perioadă cu Sisley, Renoir, Bazille şi Monet, când ideile Şcolii erau deja clar conturate şi asimilate de foarte mulţi artişti. Gustul său pentru natură îl determină să revină constant să lucreze aici, între 1863-1869. O legendă greu de confirmat, dar aproape imposibil de contestat, spune că Nicolae Grigorescu s-a despărţit de pictorii de la Barbizon în 1869, deoarece se îndrăgostise de una dintre fiicele lui François Millet, pe care a şi portretizat-o în timpul vizitelor sale de lucru. Noutatea formulelor plastice şi relaţia directă cu natura au jucat un rol decisiv pentru viziunea care avea să devină definitorie pentru arta lui Nicolae Grigorescu. La Barbizon a asimilat propunerile celor trei mari peisagişti, Jean - Baptiste Camille Corot, Gustave Courbet şi François Millet, care opun academismului o viziune realistă asupra naturii. Pictează peisaje cu iz rustic, ce amintesc de România, un permanent reper afectiv, esenţial în opera lui Grigorescu. Opţiunea artistului pentru Şcoala de la Barbizon a însemnat un punct de cotitură atât pentru creaţia sa, cât şi pentru întreaga pictură românească. Peisajul, gen care până la Grigorescu nu-şi dobândise autonomia, devine acum un reper autentic şi important care face trecerea spre arta modernă. Înţelegerea spaţiului în raport cu lumina în aer liber, căutările artistului privind locul omului în natură şi punerea acestor idei în operă, au racordat arta românească prin Grigorescu şi apoi prin Ioan Andreescu, la cea europeană. Lucrările sale din perioada barbizoniană sunt caracterizate în special prin folosirea pensulaţiei lise şi a efectelor de clarobscur. Prezenţa lui Grigorescu în 1867 cu şapte lucrări la Expoziţia universală de la Paris şi apoi, un an mai târziu participarea sa cu lucrarea Flori de măr (achiziţionată de Napoleon al III-lea) la Expoziţia pictorilor de la Barbizon sunt primele confirmări ale evoluţiei sale de-a dreptul spectaculoase. În 1868 şi 1869 participă la Salonul Oficial de la Paris, hotărând apoi să revină în ţară. Călătoreşte în Italia, Turcia şi Grecia (1874), însă cea mai mare parte a perioadei o petrece în România. Revine în Franţa în 1876, anul celei de-a doua expoziţii a impresioniştilor. Îşi închiriază un atelier în Paris, în aceeaşi casă cu medicul român Georges Bellio (1828-1894), important colecţionar de artă impresionistă. Bellio este printre primii colecţionari care a investit în impresionism, achiziţionând printre altele şi celebra lucrare a lui Monet – "Impresie. Răsărit de soare". Împrietenindu-se cu Bellio, Grigorescu intră în contact cu operele lui Auguste Renoir, Berthe Morisot şi Camille Pissaro din colecţia acestuia, care îl vor determina să încerce să urmeze traseul ales de impresionişti. Astfel, în 1876 se hotărăşte să plece în Bretania, însă după o vizită scurtă în peninsula de la Marea Mânecii revine în ţară, fiind desemnat de Ion Brătianu, la sugestia lui Carol Davila, să ia parte, ca reporter-artist, la Războiul de Independenţă. În 1877, împreună cu Carol Popp de Szathmary, Sava Henţia şi G.D. Mirea, Nicolae Grigorescu pleacă la sud de Dunăre şi lucrează pe front, încercând să fixeze scenele de luptă. Pe tot parcursul campaniei, artistul trăieşte şi lucrează în mijlocul soldaților, studiindu-le mișcările, atitudinea, încercând să le pătrundă psihologia. Face studii de crochiuri, schiţe în creion şi ulei, încercând să-şi subordoneze arta unei reprezentări cât mai veridice. A reuşit să surprindă toate aspectele războiului: învălmășeala luptei, frica prizonierilor, satisfacţia învingătorilor, groaza răniţilor etc. Lucrările realizate în atelier, majoritatea en grisaille, după schiţele făcute pe front, creează o frescă completă a tragediei războiului, reuşind să se menţină în linia unui realism obiectiv. După Război, în 1878, Grigorescu se întoarce în Franţa, optând de această dată pentru Bretania. Lucrează la Vitré, Dinan, Granville, Mont Saint – Michel, Fougères, locuri al căror pitoresc îi fermecase pe impresionişti. Devine foarte preocupat de lumină, analizând-o în diverse momente ale zilei. Este momentul în care influenţele impresionismului îşi fac loc treptat în arta sa. Artistul îşi însuşeşte parţial vocabularul impresionist, fără să adere însă la structurarea teoretică a acestui curent. Încearcă să surprindă spontaneitatea senzaţiei în lumina din aer liber şi aplică principiul umbrelor colorate conform cromaticii speciale, naturale a Bretaniei. Treptat renunţă la definirea precisă a contururilor în favoarea construcţiei prin pete de culoare, care permit o notaţie rapidă. Recurge la diviziunea tuşelor care conferă un plus de spontaneitate lucrărilor. Rămâne până în 1887 în Bretania, fiind fascinat de frumusețea burgului medieval, Vitré. “Dacă aş fi fost destul de avut, cred că aş fi cumpărat toate căsuţele din cele două-trei străzi din Vitré, în fine de a fi bine asigurat că se va conserva, fără a se atinge întru nimic, toată partea rămasă intactă şi să o păstrez cum ai păstra o lucrare de artă într-un muzeu”, mărturisea artistul. Lucrările realizate în Bretania sunt considerate capodoperele de maturitate şi maximă virtuozitate ale artistului. Majoritatea acestor lucrări, relevă un plus de expresivitate prin renunţarea la elementul grafic şi construirea volumului prin culoare, paleta luminoasă, dezinvoltură şi sinceritate în faţa modelului, dar, mai ales prin aplicarea unor tehnici impresioniste. Grigorescu însuşi era îndrăgostit de lucrările realizate aici, la fiecare expoziţie fixându-le preţuri mult mai mari decât cele ale altor lucrări din expoziţie, în scopul declarat de a le păstra pentru sine. Expuse la Paris în februarie 1887, într-o sală din Rue d'Helder, aceste lucrări se bucură de un succes fulminant; Alexandre Arsène, un reputat critic al vremii, dedicându-i o cronică elogioasă în "L'Eveniment". Din 1888 se întoarce definitiv în România, însă continuă să călătorească adesea în Franţa, unde se trata de sifilis. Continuă să lucreze cu fervoare peisaje, portrete, naturi statice şi chiar nuduri. Descoperind localitatea Posada (Prahova), începe să picteze celebra serie a carelor cu boi. Păstrează spontaneitatea lucrărilor din Franţa, adăugând un plus de sensibilitate, datorită prezenţei motivului atât de apropiat sufletului său: lumea satului românesc. După 1900 se izolează la Câmpina, unde îşi construieşte o casă (actualmente muzeu memorial) în apropierea Castelului Iuliei Haşdeu. Zilnic merge şi pictează pe dealul cunoscut de localnici sub numele de Muscel, la Fântâna cu Cireşi, loc în care treceau adesea ţăranii din satele din apropiere. Lucrările din această perioadă, aşa-numită „albă”, se definesc prin reducerea substanţială a paletei cromatice la câteva griuri colorate, simplificarea tehnicii şi reducerea formelor până aproape de esenţializare. Grigorescu era copleşit de comenzi, pe care din amabilitate nu le putea refuza şi în acelaşi timp slăbit de boala care începea să-i afecteze vederea. Totuşi, deşi lucrările încep să piardă în consistenţă, câştigă în fragilitate şi spontaneitate. “Eu nu reviu. Cât am putut prinde dintr-o dată, atâta rămâne. Dacă nu-mi place, şterg şi încep din nou. Bineînţeles, când e vorba de o lucrare de atelier, se schimbă vorba. Dar acelea, greu trăiesc ! Până le isprăveşti fuge viaţa din ele. Toate-ţi fug. Fuge expresia lucrurilor, ca ş-a unei figuri omeneşti, fuge lumina şi ceea ce e mai important, pentru că e în adevăr ireparabil, fuge frăgezimea sentimentului tău, privirea, dispoziţia, sufetul tău de atunci, cu care n-ai să te mai întâlneşti niciodată”, mărturisea artistul. Moare în 1907, la câteva luni după înăbuşirea răscoalei ţărăneşti; eveniment care venea să contrazică lumea idilică a satului grigorescian. Totuşi, într-o perioadă tulbure, de căutări naţionaliste, când România încerca să-şi definească identitatea culturală, cum au fost anii '20, creaţia sa devine un punct de reper esenţial. Opera sa aduce o contribuție majoră întregii evoluţii ulterioare a artei româneşti, Nicolae Grigorescu fiind un deschizător de drum pentru multe direcţii abordate ulterior în arta românească. Imaginea satului românesc în plastica lui Nicolae Grigorescu „Lumea satului, esenţialmente tradiţionalistă şi conservatoare, răspundea cel mai bine noii estetici şi ideologii naţionale a autodeterminismului pe baze etnice. În România, încă de la sfârşitul secolului XIX, scena artistică era determinată de o anumită poetică a lumii satului” (1) Iar modul în care viziunea asupra lumii satului a fost reprezentată în artă, este indisolubil legat de arta lui Nicolae Grigorescu. Cea mai cunoscută şi totodată apreciată de public parte a creaţiei grigoresciene o reprezintă imaginea satului românesc. Chiar dacă a părăsit satul natal foarte tânăr, încă din a doua parte a copilăriei, artistul păstrează permanent admiraţie pentru lumea rurală. Pare fascinat de imaginea simplităţii ţăranului, pe care îl portretizează adesea în diferite ipostaze. De la munca de zi cu zi, întocmai ca Millet, la momentele de relaxare, Nicolae Grigorescu reprezintă toate ipostazele vieţii ţăranului român. Interesant este faptul că peisajele reprezentând viaţa la ţară în sate franceze poartă adânc amprenta lumii rurale autohtone, fapt ce mărturiseşte o legătură indisolubilă dintre artistul român şi ţara sa natală. Vocaţiei sale de peisagist i se adaugă vocaţia de epigon al satului românesc. I s-a reproşat adesea că a construit o imagine idilică, poate falsificată a lumii rurale româneşti, în realitate copleşită de muncă şi neajunsuri. Însă portretele sale de ţăran sunt de cele mai multe ori introspective, cu caracter amnezic, purtând amprenta amintirii primilor ani ai unei copilării fericite în satul dâmbovițean. Se spune că primii ani din viaţă sunt aceia a căror amintire rămâne permanent în subconştient, motivând diferit orice opţiune ulterioară. Pentru Nicolae Grigorescu, această explicaţie ar putea justifica devotamentul pentru lumea ţăranului român. Artistul portretizează ţărani români, ţigani sau evrei dând de fiecare dată dovadă de o perfectă înţelegere a modelului. Fie că realizează simple portrete sau compoziţii în care ţăranii sunt integraţi peisajului, atmosfera este de fiecare dată aceeaşi; domină senzaţia de calm şi armonie. De asemenea, un factor important în opţiunea artistului pentru realizarea unui număr mare de compoziţii reprezentând scene din viaţa satului românesc l-au reprezentat comenzile; cei mai importanţi colecţionari ai vremii, dar şi cumpărătorii neavizaţi fiind fascinaţi de această temă. Ţăranca pe iarbă, prezentă în licitaţia de iarnă Artmark din acest an se înscrie în linia subiectelor celor mai îndrăgite de artist. O păstoriță se odihneşte zâmbind pe iarbă, în timp ce paşte oile. Imaginea este lirică şi idilică. Lucrarea se remarcă prin folosirea petelor mari de culoare, unei palete luminoase şi adaptarea tehnicii picturale nevoii de a surprinde momentul. Reprezintă perfect ceea ce artistul descria astfel: „Când priveşti un peisaj, este ca şi cum te-ai uita prin uşă, deasupra câmpiei. La distanţă vedem lucrurile prin pete de lumină şi de umbră şi nu prin linii mărunte cum ar fi când am privi fiecare obiect în parte.” (V.I.) (1) Erwin Kessler Culorile avangardei. Arta din România 1910-1950, ICR, 2007, p. 13.

bio

BREZIANU, Barbu, ”Nicolae Grigorescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987. ENACHE, Monica (şi alţii), ”Călătorie în Bretania. Artişti evrei şi români descoperind cultura bretonă (catalog)”, MNAR, 2009 ENACHE, Monica (şi alţii), ”Grigorescu – pictor al naturii, (catalog)”, MNAR, 2008 IANCU, Valentina (şi alţii), ”L’eta di Courbet e Monet. La diffusione del realismo e dell’ impressionismo nell’Europa centrale e orientale, (catalog)”, Linea d’Ombra Libri, 2009 MATEESCU, Denia (şi alţii), ”Nicolae Grigorescu (1838-1907). Ininéraire d’un peintre roumain de l'école de Barbizon à l'impresionisme (catalog)”, Somogy éditions d'art, Paris 2006 VLAHUŢĂ, Alexandru, ”Pictorul Nicolae Grigorescu. Viaţa şi opera lui”, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1910

dimensions

width: 45 cm
custom: 24,5

research_info

Lucrarea provine din colecția diplomatului român Vasile Stoica, colecție preluată în 1977 de Muzeul Național de Artă al României, iar după căderea regimului comunist, în urma unui şir îndelungat de procese, restituită moştenitorilor diplomatului, în cursul anului 2009

43. Păstoriță

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!