Spaime - Artmark România

semnat şi datat dreapta jos, cu negru, Baba, (19)82

ulei pe pânză lipită pe carton

“Corneliu Baba este între foarte puţinii noştri artişti dispuşi să îşi asume impactul înserării şi al nopţii. (...) Crepusculul sufletesc al spaimei şi crepusculul mental al nebuniei sunt şi ele componente inevitabile ale unei lumi în care supremaţia tinde să revină penumbrei dacă nu întunericului însuşi.” (Andrei Pleşu) Corneliu Baba şi-a însuşit bazele desenului şi ale picturii de la tatăl său, pictorul Gheorghe Baba, care urmase cursurile Academiei de Artă din Viena şi care a început să îi aplice fiului său, încă dinainte ca acesta să împlinească şase ani, o disciplină strictă în atelierul său. Urmează sfaturile familiei de a se înscrie la Academia de Belle Arte şi la Facultatea de Litere şi Filosofie, deşi din pasiune pentru vioară ar fi optat pentru Conservatorul de Muzică. Frecventează regulat cursurile Facultăţii de Litere până în 1930, însă renunţă la cele ale Şcolii de Belle Arte după numai un semestru, dezamăgit de profesor şi de climat. Perioada 1934–1950 a rămas cunoscută drept perioada ieşeană şi a fost marcată de întâlnirea cu Nicolae Tonitza, pe care Baba o considera providenţială: “A fost primul meu maestru în adevăratul înţeles al cuvântului, primul ale cărui păreri şi sfaturi au trezit adevărate rezonanţe în mine, pe care nimeni înainte nu le-a sesizat şi nu m-a ajutat să le dau viaţă.”(1) La puţin timp după moartea lui Tonitza, a fost numit asistent la Catedra de pictură din Iaşi, descoperind cu pasiune activitatea didactică, pe care o susţinea în spiritul liber al înaintaşului său. Totodată, din 1946 fusese numit director al Pinacotecii ieşene, funcţie pe care şi-o exercită până în 1950, când este îndepărtat din Institutul de Artă Plastică din Iaşi, odată cu instaurarea regimului comunist. Destituirea l-a determinat să părăsească Iaşiul şi să se stabilească la Bucureşti, unde devine, în 1958, profesor la Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”. Numeroasele expoziţii din ţară şi străinătate i-au adus consacrarea ca artist de anvergură, marcând expoziţii personale în Berlinul de Est în 1964, New York în 1970, Bucureşti, Moscova şi Viena în 1978, Leningrad, Lvov şi Chişinău în 1981, Budapesta şi Dresda în 1981, Sofia şi Ferrara în 1982 iar în 1997 la Bucureşti. În 1963 este ales membru de onoare al Academiilor de Artă din Berlin şi Moscova apoi şi al Academiei Române; în 1994 devine Membru Honoris Causa al Academiei de Artă “George Enescu” din Iaşi iari în 1996 primeşte Premiul de Excelenţă acordat de Uniunea Artiştilor Plastici. În 2000 are loc o expoziţie retrospectivă la Muzeul de Artă Modernă şi Contemporană din Liège, în 2001 apare filmul documentar “Corneliu Baba – Un artist şi secolul său”, iar în 2004 apare volumul “Eu jucându-mă de-a Rembrandt”. În 2008 s-a deschis în şapte dintre sălile Muzeului de Artă din Timişoara o expoziţie permanentă ce reuneşte 77 de lucrări de pictură din toate perioadele sale de creaţie, cele mai multe provenind din donaţia artistului către muzeu. Opera sa cuprinde teme variate, de la portrete la peisaje şi compoziții cu personaje, traversate de un aspect nocturn. Maria Albani observa prezența crepusculului în opera artistului, indiferent de tematică, fie că e vorba de cel sufletesc, al spaimei, de cel mental, al nebuniei ori de cel organic, al glorioaselor amurguri vârstnice din autoportrete. Acesta se suprapune unui realism care caracterizează viziunea lui Baba, despre care mărturisea că îi acordă un sens foarte larg, dincolo de reprezentarea plastică a aspectelor vizuale ale naturii, către apelul la imaginaţie, vis şi fondul psihic al artistului. Între maeştrii artei universale cu a căror operă a resimţit puternice afinităţi încă din copilărie se numără: El Greco pentru “delirul extatic”, Rembrandt pentru conflictul dintre lumină şi umbră, Goya pentru monştrii şi coşmarurile sale, Van Gogh pentru pictura sa ca o transă de “luciditate insolită”, Luchian şi Tonitza pentru lumina interioară a pânzelor lor, Petraşcu pentru “echilibrul compoziţional pe asimetrii”. În perioada 1977–1986 Baba realizează mai multe picturi pe tema “Spaimelor”, pe care le descrie ca aglomerări haotice, “prezenţe anonime ale eternului dramatic destin uman”(2). Aceasta a devenit una dintre temele mari ale picturii sale de bătrâneţe, o obsesie, precum o defineşte, de a reprezenta o lume urmărită de coşmaruri, care aleargă fără ţintă şi fără scăpare. Din acelaşi registru fac parte şi “Regii nebuni”, închişi în celula lor de ospiciu, înspăimântaţi de propria umbră care îi urmăreşte. Uneori, Baba îşi intitulează picturile pe această temă “omagii aduse lui Francisco Goya”, dedicându-le memoriei inocenţilor şi tuturor victimelor prezentului şi istoriei, categorie în care sunt incluşi regii şi dictatorii “atinşi de maladii mintale, ale căror spirite dezaxate de accese paranoice, de deliruri de megalomanie şi de complexe ale puterii de a stăpâni, fac să sufere milioane de supuşi, bărbaţi, femei, copii, în sinistre închisori, în lagăre de concentrare şi exterminare, în clinici de psihiatrie şi în «gulaguri» unde suprimându-li-se libertatea de gândire prin subversiunea eticii şi a conştiinţei, sunt distruşi fizic în numele unei aşa-zise ideologii de dreapta sau de stânga.”(3) Fără îndoială că seria tematică din care face parte şi opera prezentă are şi o dimensiune critică la adresa societăţii şi a regimului comunist, cu regele său nebun şi aglomerarea de oameni cuprinşi de o spaimă patologică, victimele abuzurilor, condamnate să trăiască cu o conştiinţă tulburată. Personaje cu chipuri desfigurate în expresii îngrozite, capătă trăsături monstruoase, fantomatice, care amintesc de figurile Capriciilor lui Goya – şi ele comentarii acerbe la moravurile societăţii – fără a recurge însă la un registru supranatural. Acestea originează în psihicul artistului, acel univers “care ne stăpâneşte şi ne guvernează spiritul creator, complexele, reflexele, tarele sau obsesiile.”(4) Personalitatea lui Baba nu se confundă însă cu opera sa, aşa cum lucrările sale întunecate, grave, nu sunt expresia unui spirit descurajat, Andrei Pleşu observând provenienţa conştiinţei tragice dintr-un sentiment plenar al vieţii, aceasta constituindu-se ca o critică a plenitudinii: “... aspectul nocturn al plasticii lui Corneliu Baba nu trebuie să creeze imaginea falsă a unui spirit depresiv, atins organic de melancolie fără evoluţie şi fără vlagă. Cine l-a cunoscut cât de cât ştie ce vitalitate energică, ce vervă de războinic poate ieşi la iveală din puterea sa de observaţie, din formulările sale, vorbite sau desenate.”(5) Desfăşurările personajelor de coşmar au rolul de exorcizări ale unor aspecte ale realităţii pe care le percepe şi interiorizează prin sensibilitatea sa, dimensiunea tragică a existenţei umane, artistul dezvoltând o dispoziţie pentru identificarea traumelor adânci. Această capacitate poate apărea doar în cazul naturilor viguroase, precum susţinea Andrei Pleşu, Corneliu Baba bazându-se pe o alcătuire sufletească capabilă să reziste suferinţei. “Înconjurat cum este de obsesii tulburătoare, Corneliu Baba rămâne drept în mijlocul lor, ca într-un teritoriu funest, dar cucerit. Când ultima trăsătură de pensulă s-a săvârşit, artistul îşi găseşte puterea de a-şi contempla obsesiile surâzând.”(6) 1 Corneliu Baba, “Corneliu Baba”, Editura Institutului Cultural Român, p. 32 2 Ibidem, p. 81 3 Ibidem, p. 90 4 Ibidem, p. 60-61 5 Andrei Pleşu, “Saturn şi Jupiter” în “Corneliu Baba”, Editura Institutului Cultural Român, p. 8 6 Ibidem, p. 10-11

“Corneliu Baba”, ediţie îngrijită de Maria Muscalu Albani, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 1997 “Corneliu Baba”, Editura Institutului Cultural Român, 2008 ZAMBACCIAN K. H., Corneliu Baba, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958

height: 55 cm
custom: 48,5

25. Spaime

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!