Trandafiri sălbatici - Artmark România

signature

semnat dreapta jos, cu roșu, "Grigorescu"

medium

ulei pe carton subțire lipit pe placaj

description

Nicolae Grigorescu reprezintă cea mai valoroasă contribuţie a românilor la marea artă europeană de la sfârşitul secolului al XIX-lea.” (George Oprescu) Grigorescu primeşte în 1861 bursa de studiu promisă de Mihail Kogălniceanu şi porneşte spre Paris, pe Dunăre. În martie anul următor este primit, prin concurs, la École des Beaux-Arts, unde este înscris până în septembrie 1863, însă rămâne în Franţa, cu excepţia câtorva călătorii, până în 1869, dată la care se stabileşte la Bucureşti. Perioada petrecută în Franţa a influenţat în mod fundamental orientarea sa artistică, sejurul la Barbizon având rolul unei şcoli pentru Grigorescu, ale cărei lecţii aveau să se regăsească, mai mult sau mai puţin, în întreaga sa operă. La Paris cunoaşte alţi artişti români veniţi pentru completarea studiilor sau stabiliţi acolo şi se împrieteneşte cu Constantin Stăncescu, elev al lui Tăttărescu, care îl familiarizează cu oraşul. Acesta îl convinge să se înscrie la cursurile pregătitoare ale lui Charles Gleyre (pe care le-a urmat până în 1862), când a fost admis la École des Beaux-Arts. În atelierul lui Gleyre a fost coleg, printre alţii, cu Auguste Renoir. Frecventează apoi atelierul lui Sébastien Cornu, reputat pictor de subiecte religioase şi istorice, realizate în spiritul unui clasicism academic. Acolo îi cunoaşte pe Charles de Laforce, Emmanuel Lansyer şi Alphonse Fournier, care îi devin prieteni. Până în vara anului 1863, continuă să studieze cu Cornu, dar profită mai mult de arta pe care o ofereau muzeele pariziene, pe care le vizitează deseori şi unde realizează copii după opere celebre ale lui Prud’hon, Géricault, Rubens, Rembrandt, Giorgione şi Salvador Rosa. Aceste opţiuni relevă oscilarea lui Grigorescu între două extreme, una de factură clasică, iar cealaltă romantică, semnificativă fiind copia pe care o execută după “Dreptatea şi Răzbunarea Divină urmărind Crima” a lui Prud’hon, pictor apreciat pentru stilul său neoclasic graţios. Mediul artistic parizian al perioadei era marcat de dezbateri ideologice în jurul abandonării ierarhiei genurilor şi a eliminării supremaţiei temelor istorice şi religioase, care au dus la dezvoltarea peisajului ca gen autonom. Încă din jurul anului 1850 critica de artă semnalase creşterea importanţei peisajului şi vorbea despre viziunea realistă sau naturalistă a unora dintre artiştii contemporani, precum Millet, Corot sau Courbet, care s-au remarcat prin preocuparea constantă pentru redarea naturii, a cerului şi a ţăranilor lucrând câmpul. Un an după sosirea lui Grigorescu la Paris, Manet avea să picteze “Dejunul pe iarbă”, tablou care a provocat o mare agitaţie în mediul artistic al capitalei, ducând la crearea Salonului Refuzaţilor. În vara primului an al lui Grigorescu la Paris, 1862, ajunge la Barbizon, precum o dovedeşte o schiţă datată în acel an. Cu prilejul participării la celebrul “Concurs al copacului”, pleacă într-o excursie de studiu în pădurea Fontainebleau, unde întâlneşte grupul de artişti stabiliţi acolo şi descoperă că lecţiile învăţate de la aceștia îi sunt mai utile decât cele de la academie. Printre cei care îi vor influenţa hotărâtor concepţia artistică sunt Corot, Diaz de la Peña, Dupré, Decamps, Daubigny, Charles Jacque, Huet, Millet, Troyon şi Rousseau, cunoscuţi drept “grupul pictorilor de la Barbizon”. Va reveni regulat în satul de lângă Fontainebleau până în 1870, o fo- tografie de grup din 1869 arătându-l pe Grigorescu printre artiştii stabiliţi acolo. Lipseşte o perioadă, când, îndrăgostit de una dintre fiicele lui Millet, rămâne şi lucrează în Paris. În iulie 1863 părăseşte definitiv cursurile şcolii de arte pariziene, pentru a se alătura pictorilor ce se opuneau normelor academice şi căutau înnoirea artei. Până în 1864, an care marchează o pauză în şederea sa la Barbizon, când se întoarce în ţară, Grigorescu realizează peisaje în care se pot recunoaşte lecţiile învăţate de la Théodore Rousseau, Dupré sau Daubigny: predilecţia pentru lumina de asfinţit, preferinţa pentru perioada dintre vară şi toamnă, pentru genul de peisaj cu figuri umane, natura idilică şi raportul armonios dintre aceasta şi om. Revine în toamna aceluiaşi an, cu opţiuni estetice mai bine formulate, după ce lucrase numeroase studii realiste în timpul vizitei în ţară. În 1866, anul în care bursa sa ia sfârşit, revine în ţară în lunile de vară şi pictează la Dragoslavele şi la Rucăr, după obiceiul deprins din Franţa al lucrului în plein-air, peisaje şi portrete de ţărani. Întors la Paris, unde va rămâne pentru următorii doi ani, dă curs invitaţiei de a participa la expoziţia artiştilor de la Barbizon, organizată într-un pavilion de vânătoare. Tot în 1868, Grigorescu participă pentru prima dată la Salonul de la Paris, cu o lucrare intitulată “Jeune bohémienne”, eveniment ce echivalează cu recunoaşterea sa internaţională. Urmează numeroase prezenţe la Saloanele şi Expoziţiile Universale de la Paris, Grigorescu câştigând tot mai mult aprecierea publicului şi atenţia colecţionarilor. Perioada Barbizon, dintre anii 1862 şi 1868, este una hotărâtoare în formarea artistică a lui Grigorescu, care a fost deschis către cuceririle impresioniste în pictură şi a preferat pădurea de la Fontainebleau şi lecţiile pictorilor de la Barbizon în locul Academiei din Paris. Aspecte caracteristice Școlii de la Barbizon s-au păstrat în opera sa, precum peisajele realizate în nuanţe luminoase, personajele integrate pictural în peisaj, preferinţa pentru instantaneu şi schiţă sau opţiunea pentru tuşele rapide, manifestându-se mai mult sau mai puţin limpede în întreaga sa creaţie. Cea de-a doua perioadă franceză a lui Grigorescu este considerată de către unii critici ca fiind cea cuprinsă între 1880 şi 1886, perioadă cuprinsă în faza maturităţii sale artistice. Lumina capătă o nouă însemnătate, fiind sursa contrastelor şi a semitonurilor, iar nuanţelor le sunt atribuite valori spirituale. Foloseşte tonuri puternice de culoare, tuşe luminoase aplicate rapid cu pensula sau cuţitul într-o pastă densă şi strălucitoare, care formează pete cromatice, carac- teristice pentru noua sa manieră picturală. A rămas întotdeauna fidel unei viziuni realiste, de felul celei a lui Manet, deşi a fost întotdeauna aproape de grupul impresioniştilor, urmărindu-le direcţia. Cu pictorii de la Barbizon a împărtăşit viziunea naturii interpretate realist, însă în cheie poetică, înţelegând să preia de la aceştia doar acele elemente care se potriveau temperamentului şi viziunii sale. Grigorescu a refuzat întotdeauna eticheta unei şcoli şi se recomanda ca pictor al naturii ţării sale şi al exemplelor admirabile ale peisagiştilor francezi. Alături de peisaje, opera sa cuprinde şi un bogat capitol dedicat scenelor cu personaje, portretelor şi naturilor moarte. Genul naturii statice a fost abordat de Grigorescu pe tot parcursul activităţii sale creatoare, concomitent cu celelalte preocupări ale sale, care au îmbogăţit, prin experienţa adusă, tablourile reprezentând flori, fructe sau vânat. George Oprescu explica ponderea acestora în creaţia artistului: “În tot decursul carierei sale, Grigorescu, în prezenţa unui vânat, a unor fructe sau flori, care îl atrăgeau prin forma şi coloritul lor, prin problemele ce puneau, în redarea exactă a senzaţiilor produse de fulgii păsării ori de părul unui iepure, de epiderma delicată a fructelor, de luciul mătăsos şi fermecător al petalelor, le aşternea, cu darul lui de colorist, pe pânză. Cele mai multe lucrări, rareori de mari dimensiuni (când erau destinate unei colecţii), erau oferite ca amintire unor prieteni: pansele, tandafiri, flori de nalbă, de răsură, ori de măr”. Vânător pasionat pentru o vreme, mai ales în perioada în care străbătea pădurea de la Fontainebleau, Grigorescu picta la început vânat şi flori, într-o manieră marcată de influenţa maeştrilor olandezi, dar care avea să fie curând înlocuită de o manieră proprie. Tablourile cu flori ale lui Grigorescu au constituit un domeniu special între naturile sale moarte, istoria aprecierii lor fiind marcată de un eveniment petrecut la începutul carierei. În 1868, împăratul Napoleon al III-lea, vizitând expoziţia artiştilor de la Fontainebleau, achiziţionează pentru colecţia sa personală, alături de alte tablouri, o „Glastră cu flori”, iar după alte surse şi pictura „O creangă de măr”, opere ale artistului român. Faptul a fost consemnat de presa din ţară, care îl remarca astfel pe Grigorescu, ajuns atunci la vârsta de 30 de ani, printre primele dăţi, ca un talent care avea să îşi pună amprenta asupra dezvoltării picturii româneşti: opera “unui june artist român cumpărată de împăratul francezilor”. Într-un articol semnat de un anume C. Stoenescu, evenimentul era detaliat: artiştii de la Fontainebleau, printre care a fost invitat să expusă şi Grigorescu, au organizat o expoziţie a picturilor lor, profitând de vizita împăratului şi a familiei sale la rezidenţa lor din apropiere. Vizitând expoziţia, împăratul a achiziţionat patru picturi pentru galeria sa personală din Tuilleries, printre care s-a aflat şi un tablou reprezentând nişte “glastre cu flori”, realizat de artistul român. Încurajat, Grigorescu avea de atunci să participe mai activ la viaţa artistică pariziană. Grigorescu, un pictor al schimbărilor subtile ale naturii, care a reuşit să surprindă în peisajele sale variaţiile de lumină ce produc efecte de culoare şi să redea procesul de transformare permanentă a lucrurilor în natură, deprinsese o bună putere de concentrare prin exerciţiul picturii în plein air. Lucrul în aer liber, în faţa peisajului, presupunea pe lângă capacitatea de sinteză, aceea de a observa în amănunt variaţiile cromatice ale atmosferei şi ale fragmentului de natură ales. Cu experienţa meditaţiei în faţa peisajului, artistul se opreşte asupra obiectelor naturii statice pe care le consideră colţuri de peisaj şi pe care le tratează cu aceeaşi preocupare pentru schimbările de lumină, colorit şi materialitate. Tablourile sale din acest gen susţin vocaţia lui Grigorescu de pictor al naturii; el înţelege ritmurile sale interioare şi le exprimă în imagini cu structuri organice. Grigorescu se lasă de cele mai multe ori fascinat de florile primăverii, de florile de măr sau de cais, în care vede subiecte pentru realizarea unor armonii cromatice într-o gamă delicată.Vara, trandafirii deveneau motivul în care studia raporturile dintre culoare şi suprafaţă, exlorând în petalele lor proaspete şi catifelate, nuanţele naturii. În pictura „Trandafiri sălbatici”, florile sunt reprezentate precum o zonă dintr-un peisaj, manunchiul de flori fiind parcă decupat dintr-un cadru mai larg. Nu sunt aranjaţi într-o glastră, ci lăsaţi dezordonat, să formeze o piramidă. În dispunerea florilor se poate constata opţiunea lui Grigorescu pentru reprezentarea unei naturi statice lipsite de rigorile impuse de academism genului, în care obiectele să se apropie mai mult de starea lor naturală, fără să fie supuse la ajustările specifice unui exerciţiu tehnic. Opera „Trandafiri sălbatici” este una caracterizantă pentru felul particular în care Grigorescu a tratat acest gen în arta românească, fiind primul care a adus principiile şi experienţa picturii de plein-air de factură impresionistă în pictura de atelier. Este preocupat aici de redarea nuanţelor florilor care, formează o paletă estompată de roz, crem şi galben, armonizată cu nuanţele de verde stins, turcoaz şi gri ale frunzelor şi spaţiului din jur. Un fundal întunecat scoate şi mai mult în evidenţă prospeţimea şi strălucirea florilor, care plasate într-un spaţiu nedefinit, sugerează că mai au încă rădăcini prin care circulă seva. Tuşele scurte, suprapuse, creează senzaţia vibraţiei subiectului, precum ar fi făcut-o o tufă de trandafiri pictată în grădină. Spaţiul atelierului îi dă însă ocazia să extragă un singur obiect, pentru a încerca să îi cunoască întreaga capacitate expresivă. Pictura atestă că viziunea lui Grigorescu în faţa naturii moarte era aceeaşi cu cea din faţa peisajului, florile de trandafiri asemănându-se cu altele din compoziţiile sale cu fete printre flori. Aici alege să ilustreze un fragment de natură în ce are acesta mai caracteristic, cu un profund simţ al realităţii şi imprimându-şi trăirea în faţa lui, astfel că „Trandafiri sălbatici” este o operă elocventă pentru concepţia şi stilul lui Grigorescu.

bio

âCatalogul ColecÅ£ia Danielloâ, Cluj-Napoca, 2010 âExposition dâart roumaine ancien et moderneâ, catalog cu studii de Henri Focillion, Gheorghe BalÅ, Ion Cantacuzino, Paris, mai 1925 âGrigorescu pictor al naturii â(1838- 1907), texte Mariana Vida, coord. Rodica Matei, Muzeul NaÅ£ional de ArtÄ al RomÃ¢niei, BucureÅti 25 octombrie â 30 martie 2008, 2007 âNicolae Grigorescu (1838-1907) Itineraire dâun peintre rou- maine â de lâecole de Barbizon a lâimpressionisme,â Agen, MusÃ©e des Beaux Arts, Somogy Ã©ditions dâart, Paris 2006 âNicolae Grigorescu. PicturÄ Åi graficÄâ, catalog de Ioana Beldiman Åi Gheorghe Cosma, Muzeul NaÅ£ional de ArtÄ al RSR, BucureÅti, 1984 NICULESCU, Remus, âGrigorescu Ã®ntre clasicism Åi romantismâ, Studii Åi cercetÄri de istoria artei, nr 3-4, BucureÅti, 1956 OPRESCU, George, NICULESCU, Remus, âN. Grigorescu. Anii de ucenicieâ, Editura de Stat pentru LiteraturÄ Åi ArtÄ, BucureÅti, 1956 OPRESCU, George, âGrigorescu Åi FranÅ£a, studiu asupra formaÅ£iei spirituale Åi artistice a pictoruluiâ, BucureÅti, 1946 REAU, Louis,â Lâart roumain, Larousseâ, Paris, 1946 VLAHUÅ¢Ä, Alexandru,âPictorul Nicolae Grigorescuâ, BucureÅti, 1910 VOINESCU, Teodora, âEpoca de formaÅ£ie a lui Nicolae Grigorescuâ, Monitorul Oficial, BucureÅti, 1938 ZAMBACCIAN, K. H., âPagini de artÄâ, Casa Åcoalelor, BucureÅti, 1943

dimensions

width: 60 cm
height: 42.5 cm

research_info

Opera este clasată în categoria Fond a Patrimoniului Naţional Cultural Mobil, prin ordinul ministrului culturii, 2039 din 27.01.2011.

provenance

colecţia istorică dr. Leon Daniello (1898 - 1970). Născut în 1898 la Budapesta într-o familie de grăniceri năsăudeni, studiază medicina la Budapesta şi la Cluj-Napoca, urmând specializări în bolile aparatului respirator la Viena, München şi Paris. A înfiinţat în 1926 primul dispensar din România şi unul dintre primele în Europa, activitatea sa împletind preocuparea pentru organizarea sistemului medical administrativ, cu cariera universitară. Dr. Daniello a rămas recunoscut ca fiind fondatorul pneumoftiziologiei româneşti. Colecţia Daniello cuprinde cele mai renumite nume ale picturii româneşti din acea perioadă, Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, Gheorghe Petraşcu şi artişti ardeleni precum Aurel Ciupe, Romul Ladea sau Theodor Harşia.

188^F. Trandafiri sălbatici

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!

188F. Trandafiri sălbatici

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!

188^F. Trandafiri sălbatici