Uliță dobrogeană - Artmark România

semnat și datat stânga jos, cu roșu, L. Grigorescu, (19)21

ulei pe carton

Lucian Grigorescu intră în viaţa artistică românească la începutul anilor ’20, imediat după absolvirea cursurilor de la Academia de Belle Arte. Ultimii doi ani de şcoală îi petrecuse avându-i ca profesori pe maeştrii G. D. Mirea şi Costin Petrescu. În aceeaşi perioadă, Grigorescu se orientează şi spre Academia liberă de Arte Plastice, fiind îndrumat de artişti ca Iser, Petraşcu, sau Steriadi, cu care de altfel se va împrieteni. Contextul care caracteriza această primă perioadă din cariera tânărului pictor oferă și cheia alegerilor acestuia în ceea ce priveşte maniera picturală. Grigorescu, ca de altfel majoritatea tinerilor absolvenţi de Belle Arte din acea perioadă, avea la îndemână o gamă relativ extinsă de orientări picturale. Academismul burghez, cu influenţe simboliste, se modela stilat în jurul artei lui Mirea, iar era epigonismului grigorescian nu se încheiase încă, fiind în continuare o bornă impozantă în conştiinţa artei tinere. În plus faţă de acestea, influenţele europene nu întârziau să se impregneze în mediul artistic românesc, fluxul manierelor post-impresioniste fiind continuu alimentat de pictorii ce se întorceau din vestul Europei. Calea pe care o alege pictorul este cea a încercărilor succesive, repetând parcă evoluţia tipică a debutantului de la acea vreme, ca spre exemplu un Henri Catargi. Astfel perioada 1920 - 1924 ilustrează fără echivoc orientarea lui Grigorescu spre tipul de peisagistică plein-air, pe care a experimentat-o iniţiatic, cu succes, în vizita din 1920 la Colonia de la Baia Mare. Paşii evolutivi surprind o acumulare sintetică a lecţiilor şcolii şi, pornind de la un prim substrat tipic maestrului omonim, Lucian Grigorescu iese la peisaj, având pentru prima dată revelaţia naturii. Însă “norocul” artistului probabil a însemnat apropi- erea de Jean Al. Steriadi, de la care primeşte lecţia impresionismului şi, în plus, un prim contact cu constructivismul cezannian. Libertatea în faţa proaspătului motiv se resimte încă de acum, atât prin viziune, cât şi prin renunţarea la cromatismul îmbâcsit al lucrului în atelier. Grigorescu înţelege nevoia unui studiu sistematic al motivului în aer liber. Astfel, peisajul, de cele mai multe ori de factură dobrogeană, devine constanta coordonatoare a artei sale, cel puţin până la plecarea în Franţa. Într-o manieră impresionistă atenuată, în anii 1920 - 1922, pictorul caută să fixeze pe pânză caracteristicile atmosferei, aşa cum o percepe sub directa influenţă diurnă. Peisajul este tradus de Grigorescu exclusiv sub incidenţa luminii, modelând formele şi obiectele, care acum sunt înzestrate cu consistenţă cromatică accentuată. În “Uliţa dobrogeană”, ca de altfel şi în “Peisajul” de la Muzeul din Iaşi sau cel de la Muzeul din Tulcea, se observă conturarea vibraţiei atmosferei prin utilizarea cromaticii şi tehnicii picturale. În lucrarea prezentată se reia motivul predilect al acestei perioade, o imagine fugitivă de peisaj dobrogean, în care se zăresc câteva case mici, dominate de verticala unui minaret. Imaginea este supusă unei scrutări analitice şi este, astfel, transpusă prin fărâmiţarea şi dispariţia volumelor, ca efect al vibraţiei luminii care descompune obiectul şi forma. Grigorescu echilibrează compoziţia prin cuminţenia cromatică, ce nu dă dovadă de mari excese de contrast şi complementaritate, astfel formele rămân relativ clare, într-o realizare fluidă, de factură realistă. Singurul element nestăvilit de tânărul pictor rămâne influenţa solară asupra ochiului şi imaginii. Aşa cum observa Magda Cârneci în monografia dedicată lui Lucian Grigorescu, lumina puternică ce inundă peisajul ajunge să descompună formele în tuşe mărunţite, egale chiar, în unele zone ale lucrării de factură pointilistă. Acesta este răspunsul artistului la noua manieră de abordare a naturii, unde corpolenţa imaginii este modulată printr-un joc optic de reflexe cromatice, aproape monocrome. Consistenţa valorică este asigurată de valenţele unui brun sau ocru şters, care dau totuşi impresia unei tonalităţi unice, casele din planul secund fiind înghiţite de pământiul monoton. Umbra nu este analizată din punct de vedere tehnic, ci apare, tipic impresionismului, prin potenţarea culorilor ce alcătuiesc volumele. În plus, ca un rezultat direct al manierei picturale, cerul ne destăinuie sentimentele pictorului în mijlocul peisajului. Influenţat de Steriadi, pensulaţia cerului oferă introspecţii asupra impresionistului Grigorescu, care nu mai raţionează în faţa motivului, ci se exprimă visceral într-o pensulaţie violentă, instinctivă. Albastrul întins în tuşe rapide, mai lungi şi ocazional rărite, ne oferă o imagine de ansamblu a unei Dobroge aride, topite, văzută de ochiul senzual al unui pictor al locului, renunţând la umbre şi la tonuri închise, analizând culoarea în funcţie de lumina pe care o primeşte.

“Retrospectiva Lucian Grigorescu”, M.N.A.R, Muzeul Colecțiilor, București, 1994 ARGINTESCU-AMZA, Nicolae, “Lucian Grigorescu”, Ed. Meridiane, 1969 CÂRNECI, Magda, “Lucian Grigorescu”, Ed. Meridiane, 1989, Bucureşti OPREA, Petre, “Lucian Grigorescu”, Muzeul de Artă al R.S.R., București, 1967

width: 47 cm
height: 50 cm

Lucrarea este reprodusă în catalogul “Lucian Grigorescu“, Petre Oprea, București, 1967, p. 140, cat. 5

10. Uliță dobrogeană

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!