Visare - Artmark România

semnat dreapta jos, cu roșu, grigorescu

ulei pe lemn

Numele lui Nicolae Grigorescu este legat de începutul modernismului românesc, arta sa fiind asumat tributară noilor direcţii artistice dezvoltate în Franţa după mijlocul secolului secolului XIX: realismul şi impresionismul. Pictorul Nicolae Grigorescu provine dintr-o familie de condiţie modestă fiind cel de al şaselea copil, penultimul, al lui Ion Grigorescu, administrator al moşiei de la Pitaru a lui Filip Lenş, şi al Ruxandrei. În 1843, după moartea tatălui tânărul vine cu familia în Bucureşti, unde ia primele lecţii de pictură, împreună cu fratele său, Gheorghe (n. 1835), de la un unchi, zugrav de biserici. În 1848, ambii băieţi sunt admişi în atelierul lui Anton Chladek [1794-1882], pictor şi miniaturist sârb cu notorietate în Ţara Românească, care lucrează în special portrete pentru înalta aristocraţie locală. Talentul lui Nicolae Grigorescu a fost remarcat în scurt timp de Cleopatra Truheţkoi, născută Ghica,care îl invită la Băicoi (Prahova), să picteze ctitoria ei din localitate. Până în 1862 când pleacă să studieze la Paris, tânărul pictează biserici (Căldăruşani, Zamfira, Agapia, Pucheni). Şansa de-a primi bursă i-a surâs în urma vizitei lui Mihail Kogălniceanu la mânăstirea Agapia. Şansa de-a studia în străinătate îi fusese refuzată 4 ani mai devreme când la concursul de burse fusese descalificat din lipsă de studii, câştigătorul bursei fiind Constantin Stăncescu. Grigorescu participase la acest concurs cu o compoziţie istorică: Michel le Brave après le bataille de Călugăreni (semnată Grigoresco). În martie 1862 regăsim numele lui Nicolae Grigorescu în poziţia 45 la „concursul locurilor” în Academia de Artă Franceză (Renoir este al 68-lea, iar Stăncescu al 38-lea). În vara aceluiaşi an începe să frecventeze împreună cu Stăncescu atelierul prestigiosului Sebastien Cornu. Din vara anului 1863 urmează exemplul a doi colegi din atelierul lui Cornu, Emmanuel Lansyer şi Edouard Vié, optând pentru colonia artistică de la Barbizon. Părăseşte definitiv Şcoala de Belle Arte şi începe să lucreze în direcţia căutărilor realiste ale barbizoniştilor. Lucrează mai multe peisaje în care tatonează în căutarea drumului propriu printre experimentele vechilor barbizonişti, Rousseau, Daubigny, Dupré, Troyon, Rosa Bonheur. Abordarea peisajului ca subiect în sine, pictat în faţa motivului sau nu, este primul pas pe care îl încearcă. Talentul său se face remarcat încă din această perioadă, în 1868, Napoleon al III-lea în achiziţionează o lucrare din expoziţia barbizoniştilor de la Fontainebleu (Vase au fleurs de pommier). În acelaşi an debutează la Salonul din Paris cu lucrarea Jeune bohémienne, anul următor fiind acceptat cu trei lucrări (Gibier, Nature morte şi Bandes des tziganes campées dans la steppe de Roumanie). În această perioadă artistul a revenit în fiecare an în ţară, reuşind să se facă remarcat şi în mediul intelectualităţii autohtone legând prietenii cu dr. Carol Davilla, medicul curţii regale, cu familia istoricului V.A.Urechia, cu botanistul Grecescu şi cu chimistul Alfred Bernath, şi cu alţi artişti şi arhitecţi, în compania cărora frecventează cafeneaua Guichard. În 1869 deschide prima expoziţie personală în capitală, în vitrina magazinului de muzică Alex Grebauer. Lucrările sunt achiziţionate la preţuri mari de personalităţi importante ale vieţii publice din România, iar presa începe să-l consemneze elogios. Artistul este într-o continuă ascensiune, toate lucrările pe care le expune fiind admirate de public şi achiziţionate de colecţionari sau amatorii de artă ai vremii la preţuri aproape exorbitante. În anul 1873 la hotelul Herdan din Bucureşti se deschide expoziţia Societăţii amicilor belelor arte cu lucrări de artă europeană şi românească din colecţii particulare (Bellini, Perugino, Giorgione, Tizian, Tintoretto). Nicolae Grigorescu îşi prezintă colecţia de 146 de lucrări personale alcătuită cronologic. Impactul spectaculos al expoziţiei a fost decisiv pentru evoluţia ulterioară a artei româneşti până spre primele decenii ale secolului XX. Spre exemplu, pictorul Ioan Andreescu, după ce vizitează expoziţia decide să urmeze drumul lui Grigorescu, devenind în scurt timp un reprezentant de vârf al impresionismul autohton. Din anul 1874, Nicolae Grigorescu îşi reia călătoriile în străinătate. În această perioadă artistul lucrează foarte mult, expune des, dar cel mai mult timp l-a dedicat călătoriilor şi lecţiilor de ceramică pe care le susţine la liceul de fete „Elena Doamna” din Bucureşti. Din anul 1876 revine la Paris. Este vecin cu medicul şi colecţionarul de artă de origine român Georges Belio. Grigorescu îi face acestuia un portret, lucrare păstrată astăzi la muzeul Marmottan. La 9 mai 1876, primul ministru Mihail Kogălniceanu proclamă independenţa de stat a României şi începe războiul pentru recunoaşterea internaţională a gestului, considerat în acel moment foarte îndrăzneţ. Grigorescu este rechemat în ţară de către dr. Davilla pentru a se alătura grupului de reporteri artistici care însoţea armata română peste Dunăre. În 1877, împreună cu Carol Popp de Szathmary, Sava Henţia şi G.D. Mirea, Nicolae Grigorescu pleacă la sud de Dunăre şi lucrează pe front, încercând să fixeze scenele de luptă. Realizează în exterior, pe câmpul de luptă nenumărate schiţe şi crochiuri rapide, dar şi uleiuri. Abordează o execuţie largă, fără reveniri, cu o pensulă groasă.. După război, Nicolae Grigorescu revine în Franţa, unde devenise o personalitate respectată în mediul artistice datorită prezenţei constante la Salonul Oficial. În 1879 şi 1880 călătoreşte la Barbizon, însă cea mai mare parte a perioadei o petrece în Bretania (până în 1887). Lucrează la Vitré, Dinan, Granville, Mont Saint – Michel, Fougères, locuri al căror pitoresc îi fermecase pe impresionişti. Ultima expoziţie deschisă în Paris, într-o sală din Rue d'Helder cu lucrări realizate în Bretania în spirit impresionist se bucură de un succes fulminant din partea presei fiind bine comentată în ziare ca L'Evenement, Courier du soir, Gil Blas. Din 1888 se întoarce definitiv în România, însă continuă să călătorească adesea în Franţa, unde se trata de sifilis la dr. Brocq, din Paris , pe care îl consultase încă din 1884. Din 1890, se instalează la Câmpina (unde locuieşte iniţial doar pe timpul verii) cu casa şi atelierul, devenite astăzi Casa Memorială „Nicolae Grigorescu”. După 1900 artistul se izolează la Câmpina după ce în cu doi ani înainte a refuzase conducerea Şcolii de Belle Arte din Bucureşti. Creaţia lui Nicolae Grigorescu a racordat arta românească la cea europeană. Artistul a evoluat în linia plein air-ului de la realism la impresionism, pe care le asimilează datorită contactului cu reprezentanţi de vârf ai celor două curente, alături de care a lucrat la Barbizon şi în Bretania. Opţiunea pentru Şcoala de la Barbizon, atras fiind de o noua viziune asupra artei, ce propunea, o pictură eliberată de regulile stricte şi anoste ale academismului, a reprezentat un punct de cotitură atât pentru viziunea şi creaţia sa cât şi pentru întreaga pictură românească. Apogeul creaţiei sale îl constituie călătoria în Bretania, lucrările realizate fiind considerate capodoperele de maturitate şi maximă virtuozitate ale artistului. Majoritatea acestor lucrări, relevă un plus de expresivitate prin renunţarea la elementul grafic şi construirea volumului prin culoare, paleta luminoasă, dezinvoltură şi sinceritate în faţa modelului, dar, mai ales prin aplicarea unor tehnici impresioniste. Unicitatea creației sale constă în aplicarea tehnicii asimilate în Franța unor compoziții românești ca spirit și tematică. Întrebat de un critic francez care sunt secretele artei sale, Grigorescu a răspuns modest: „Nici un secret dragă domnule. Privesc lucrul cu ochii mei, şi caut să fac aşa cum îl văd”(1) Repertoriul tematic al artei grigoresciene este divers, artistul reuşind să exceleze în toate genurile pe care le-a abordat. Portretul, un gen pe care l-a valorificat cu interes ocupă un loc important în opera sa. Nicolae Grigorescu a fost permanent preocupat să surprindă elemente din psihologia personajelor portretizate, concentrându-se foarte pe individualizarea personajului. Profilul de femeie, numit sugestiv Visare pictat în tuşe largi şi o cromatică joasă reflectă preocuparea artistului pentru surprinderea momentului şi punerea în operă a stării melancolice a personajului. 1 Nicolae Grigorescu apud. Alexandru Vlahută Pictorul Nicolae Grigorescu, ed. Tineretului, 1969, p. 71

BREZIANU, Barbu, ”Nicolae Grigorescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1987. ENACHE, Monica (şi alţii), ”Călătorie în Bretania. Artişti evrei şi români descoperind cultura bretonă” (catalog), MNAR, 2009 ENACHE, Monica (şi alţii), ”Grigorescu – pictor al naturii”, (catalog), Ed. MNAR, 2008 IANCU, Valentina (şi alţii), ”L’eta di Courbet e Monet. La diffusione del realismo e dell’ impressionismo nell’Europa centrale e orientale”, (catalog) Linea d’Ombra Libri, 2009 MATEESCU, Denia (şi alţii), ”Nicolae Grigorescu (1838-1907). Ininéraire d’un peintre roumain de l'école de Barbizon à l'impresionisme (catalog)”, Somogy éditions d'art, Paris 2006 VLAHUŢĂ, Alexandru,”Pictorul Nicolae Grigorescu. Vieaţa şi opera lui”, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1910

width: 14 cm
height: 24 cm

Opera provine din colecția Ludovic Spiess

15. Visare

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!