Terasa Palatului Regal din Balcic

semnat și datat dreapta jos, cu negru, Vasile Popescu, (1)933

ulei pe carton

Au existat de-a lungul istoriei artei românești multiple ”cazuri” artistice, cum le-a numit critica de artă, artiști plastici a căror apariție meteorică a dezorientat un public și-așa greu permeabil și l-a obligat la o reacție de respingere cauzată de un grad oarecare de nereceptare. Cazul Vasile Popescu (sintagma aparține lui Nicolae Argintescu-Amza, în Revista Fundațiilor Regale, martie 1940), disputat de presă și public în perioada interbelică, ca și cazul Țuculescu de exemplu, are ca actant principal o personalitate artistică retrasă, caracterizată de o sensibilitate aparte. Biografia lui Vasile Popescu a oferit cadrul dramatic propice dezvoltării unei hipersensibilități transpuse în domeniul artistic și a unei viziuni lirice definitorii ulterior pentru opera pictorului. Confruntat cu greutăți materiale și responsabilități de întreținere a familiei după moartea tatălui, Vasile Popescu a ales pentru o scurtă perioadă meseria de contabil, dar nu a renunțat la dorința de a urma cursurile Academiei de Bele-Arte din București. În 1912, familia i-a permis să se înscrie la Academie, urmând cursurile sporadic în calitate de student auditor. A participat astfel și la alte cursuri decât cele prevăzute, cum a fost cel al lui G. D. Mirea, de studiul picturii, urmărind corecturile pe care acesta le avea de făcut colegilor săi. În anii de studiu Vasile Popescu a îmbinat cursurile de la Belle- Arte cu propriile încercări și căutări, cele câteva lucrări din acea perioadă, menționate de Ioana Vlasiu (monografie Vasile Popescu, Ed. Meridiane, 1971, p.6) fiind dovezi ale influenței lui G. D Mirea ori Grigorescu, care sunt mărturia unui progres și care au fost rapid abandonate în favoarea studiului în natură, la Balcic. La Balcic a ajuns în 1923 după ce, refugiindu-se de război la Iași, contractase tifos exantematic, boală ce avea să-l afecteze până la sfârșitul vieții. Descoperit de Alexandru Satmari, Balcicul devenise până la venirea lui Vasile Popescu un loc de pelerinaj pentru pictorii români, o adevărată colonie artistică renumită pentru lumina sub care se topea peisajul, dar și pentru caracterul ei oriental inedit. Octavian Moșescu și-l amintea pe pictor, prezență insolită, marcată de boală, alături de Steriadi, Dărăscu, Lucian Grigorescu, Theodorescu-Sion, Paul Miracovici, în cercul vesel care se întâlnea la Cafeneaua lui Mamut. Pictorul avea să mai revină la Balcic, zece ani mai târziu, desăvârșindu-și stilul sub lumina argintie de la Marea Neagră. În același an a deschis prima expoziție personală, la sala Exarcu de la Ateneu, numai cu peisaje din Balcic, expoziție ce l-a introdus criticii și publicului. Expus alături de Kimon Loghi și Jean Neylies, în opoziție cu romantismul celui dintâi și academismul celui de-al doilea, pictorul deschidea calea spre modernitate cu peisajele sale care vădeau preocuparea pentru culoare. Un an mai târziu, în 1924, participarea la Salon i-a adus bursa de voiaj și pictură pe care o valorifică într-o călătorie în Franța, oprindu-se la întoarcere în Italia și Dalmația. În anii următori formele capătă și mai multă soliditate, prin siguranța liniei, iar culoarea este în continuare exploatată, fapt pus pe seama prieteniei cu Iorgulescu-Yor. Alături de acesta a călătorit și a lucrat în zona Bacăului, în localitatea Fărăoani, după ce Yor revenise de la Paris, unde studiase cu Othon Friesz, influențele foviste fiindu-i proaspete. În peisajul fazei anilor ‘20, Vasile Popescu, a continuat să redea realiatatea parcimonios – folosindu-se doar de zone compacte de culoare delimitate de o linie rigidă, colțuroasă. Peisagist prin excelență, pictorul a lucrat și natură statică, portretul fiind singurul gen arareori abordat. Din aceeași perioadă de început, a anilor ‘20 datează și o serie de naturi statice, populate majoritar de obiecte țărănești, străchini, oale, ștergare în care Vasile Popescu încearcă rezolvarea problemelor de construcție a compoziției, dar și de redare a luminii. Acestea sunt precursoarele unei perioade în care recurge la combinații de culori aprinse, în tușe subțiri ori din contră, groase, împăstate. Atât peisajele din Fărăoani, cât și naturile statice au fost expuse în 1928, expoziția marcând sfârșitul unei perioade de creație dominate de diverse căutări stilistice. În anii ‘30 Vasile Popescu s-a desprins treptat de stilul crispat al începutului. Hipersensibilitatea specifică a găsit un mijloc de exprimare propriu, o viziune distilată a influențelor de început. Treptat, grafismul accentuat s-a atenuat. Desenul și-a pierdut principala funcție, cea constructivă, păstrând uneori linia de contur, apăsată și evidentă, în același timp, dobândind-o pe cea decorativă, în care linia este caligrafiată. Materia picturală, pasta, începe să-și piardă din opacitatea petelor mari de culoare ce defineau volume masive și să fie nuanțată rafinat. În 1932 s-a căsătorit cu dr. Ecaterina Georgescu din Giurgiu. Lucrarea executată un an mai târziu, ‘‘Casă din Giurgiu’’, este printre primele care anunță aceste noi orientări. Balustrada casei și streașina din fier forjat de deasupra intrării sunt delicat sugerate prin linii negre, element grafic ce i-a adus asocierea cu Raoul Dufy. În același timp culoarea începe să fie nuanțată în armonii calde și reci – trăsături ale unei serii de peisaje lucrate la Sinaia din care se evidențiază ‘‘Casă printre brazi’’, de la Muzeul Național de Artă al României în care regăsim același arabesc de linii la balustrada care urca pe scara în spirală. În același an, 1933, s-a întors în zona dobrogeană, pictând la Balcic și Mangalia, deschizând și o expoziție cu tablourile executate în sejurul său. Noul stil a fost remarcat de critică. Desenul pierduse din funcția constructivă a imaginii și a pierdut în favoarea culorii. Vasile Popescu reușește să redea pe suprafața lucrării o infinită variație de nuanțe cu ajutorul unei pensulații largi, care, alături de linia caligrafiată, contribuie la impresia de schiță. Ioana Vlasiu menționează din aceeași perioadă lucrarea ‘‘Peisaj la Balcic’’, din colecția Muzeului Bruckenthal, care folosește aceeași tehnică a decupării unui detaliu din peisaj, casele din primplan, care pun în valoare vederea spre mare. În același timp culoarea este exploatată la maxim în funcția sa expresivă subliniind picturalitatea rafinată a creației sale. În ‘‘Terasa palatului regal din Balcic’’, datată 1933, regăsim aceleași elemente specifice noului său stil. Colonada palatului, decupată în prim plan, este redată în variate nuanțări. Tonuri reci, de la albastru la mov și verde subliniază partea umbrită care se revelează privitorului. Linii de contur delimitează capitelurile, dar și transparența iluzorie a unui jilț, care pare să sugereze vestitul jilț de piatră pe care și-l construise Regina pe terasă. Cerul este redat dantelat, element comun și ‘‘Peisajului din Balcic’’, de la Bruckenthal. Albul folosit pentru a sugera lumina pune în valoare nuanțele saturate de verde din frunzișul vegetației și amintește, în același timp de maniera fovistă de reprezentare a luminii, în care pânza rămânea neacoperită de culoare. Filiația comună cu Dufy – preocuparea pentru raportul culoare-desen, gracilitatea desenului – identificată de contemporani, a fost analizată de Ioana Vlasiu în monografia din 1971. Față de acesta, Vasile Popescu complică motivul, dând naștere unei țesături cu o textură de mare finețe. În comparația cu ștrengăreasca atmosferă din tablourile lui Dufy, lucrările lui Vasile Popescu păstrează din atitudinea reținută și impregnată de emotivitate a pictorului. În plus, experiența fovistă nu a fost consumată în acorduri de culoare pură, ci în rafinamentul nuanței de culoare pură, care în amestecuri nu se alterează. Critica a văzut în această legătură stilistică influența și, în același timp, aderența pictorului la avangardă. Cu toate acestea el a rămas moderat în ceea ce privește influența avangardei și, fără a contrazice filiația postimpresionistă, căreia îi aparține, a impus o viziune proprie. În ultima perioadă de creație culoarea prevalează, iar detaliile sunt eliminate complet, forma fiind dizolvată în masa de culoare. Recuperat în expoziții retrospective, pictorul nu a încetat să-și surprindă publicul ori criticii, după cum mărturisea Octavian Moșescu: ‘‘Expoziția retrospectivă din 1965, organizată la muzeul Simu, a fost o surpriză pentru noi toți. Priveam atunci fascinați piscurile unei trăiri artistice, care izbutise să împrăștie în jur numai splendori de lumină și pe care nu o observasem cu adevărat niciodată.’’

DREPTU, Ruxandra, ‘‘Vasile Popescu’’, M.N.A.R, Bucureşti, 1998 MOȘESCU, Octavian, ‘‘Din jurnalul unui colecționar’’, Ed. Litera, București, 1974 PĂULEANU, Doina, ‘‘Pictori români la Balcic’’, Monitorul Oficial, București, 2008 PREUTU, Marina, ‘‘Vasile Popescu’’, Ed. Meridiane, 1990 VLASIU, Ioana, ‘‘Vasile Popescu’’, Ed. Meridiane, 1971

width: 62 cm
height: 49 cm

6. Terasa Palatului Regal din Balcic

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!