Uliță dobrogeană - Artmark România

semnat stânga jos, cu brun, Grigorescu L.

ulei pe pânză

Lucian Grigorescu nu a fost un epigon. Astfel se poate începe orice apreciere critică la adresa celui ce a reprezentat vârful de lance al unei modernităţi personal româneşti. Chiar dacă emanciparea formelor proprii de expresivitate s-a produs în timp, pe parcursul a mai bine de un deceniu (1920-1930), Grigorescu se va distanţa fără regrete de lecţiile celor care l-au influenţat, devenind un reper. Primele lecţii de desen le face la Bucureşti, în perioada primului război mondial, care totodată îi întrerupe studiul. După ce absolveşte Belle Arte în 1920, pleacă în Italia, perioadă ale cărei efecte sunt practic inexistente, poate doar o dozare treptată a „materiei prime”. Odată ajuns în Paris, pe la 1923, marile “şcoli” şi academii libere se vor deschide în faţa tânărului român, însetat de cunoaştere şi practică. La Grande Chaumiere şi la Ranson îşi impresionează profesorii, Bissiére şi Lapicque fiind încântaţi de tânărul pictor. Aceasta pare a fi perioada de vârf a studiilor lui Lucian Grigorescu. Intră în contact cu numele mari ale artei Europene, contemporane sau trecute, este fascinat de “picturalitatea” lui Holbein, se lasă vrăjit de şcoala barbizoniană şi de maeştrii impresionismului francez. Ideea împământenită asupra perioadei de început a lui Lucian Grigorescu este aceea că maestrul său ar fi fost Andre Derain, ce ar fi exercitat cea mai largă influenţă asupra primilor paşi. Se ştie că Lucian Grigorescu se lăsa influenţat, chiar el declara plăcerea de a vedea şi învăţa, astfel găsim repere din opera de început împrumutate de la Steriadi (prietenul de mai târziu), de la Iser şi Derain. Ideea subtilă care se înfiripă în analizarea influenţelor ce s-au exercitat asupra operei românului se materializează o dată cu acceptarea lui Cezanne drept unul dintre “părinţii” artei moderne. Astfel, surprindem prin altă prismă un Derain cerebral, un sensibil constructivist pe linie cezanniană, cu uşoare cochetări expresioniste, încadrate de un fovism de larg consum. Orientarea se schimbă în favoarea conştientizării unei altfel de gradaţii în etapele evolutive ale artei lui Grigorescu. Peisajul românului se va diferenţia de cei doi de mai sus prin firea mult prea personală a pictorului, care construieşte original un dramatism de viziune, o afirmaţie de viaţă. Însă punctele de contact ale operei lui Lucian Grigorescu, care nu ţin de Derain, se vor regăsi în semnificaţii de organizare formală cu un substrat cert cezannian. Apropierea de Cezanne devine inconştientă, chiar dacă picturalitatea este cea mai evidentă caracteristică comparabilă între cei doi. Ca şi Cezanne cu mulţi ani în urma sa, Grigorescu se descătuşează de mediul artistic contemporan, refuzând să accepte postimpresioniştii francezi sau români, ignorând mişcările epigonice cu desăvârşire. Aşa cum Cezanne îl critica pe Monet, şi Grigorescu la rândul său ştie să se delimiteze de momentele vremii; depăşeşte impresionismul epigonic, irespirabil şi limitat, nu îl interesează Seurat, nici măcar Signac. Aceeași atitudine o are faţă de românii cu care era mai mult sau mai puţin contemporan. Se fereşte din principiu de “simbolistul” Loghi, iar viziunea lui Ştefan Popescu îi displace profund. Toate acestea au menirea de a ne face să înţelegem apropierea de monumentalitatea artei lui Cezanne, fără însă a analiza pictura în sensul propriu. Avem de a face cu spiritele creatoare a doi maeştri, care se întâlnesc pe linia unei coerenţe de ordin spiritual, unde sensibilitatea şi intelectul sunt dominante. Lucrul cel mai interesant în observarea similitudinilor dintre cei doi constă în perioadele care se intersectează la cei doi. La distanţă de aproape 20 de ani de la dispariţia lui Cezanne, Grigorescu va fi influenţat de perioada cea mai criticată (în epocă) a operei francezului, perioadă în care Cezanne se desparte definitiv de impresionism. Surprindem un artist tânăr, care între fovismul lui Derain şi cubismul lui Braque, colegi de generaţie (şi chiar de atelier), alege să fie călăuzit de o mişcare revoluţionară de cu mai bine de 40 de ani în urmă. Perioada sintetică a lui Cezanne este cea care marchează începuturile constructi- vismului şi cubismului de mai târziu, însă la Grigorescu a însemnat punctul de pornire în construcţia unui impresionism personal, pe planul postimpresionismului generalizat. Maniera originală de abordare a picturii la Lucian Grigorescu se observă încă de la paşii evolutivi pe care i-a urmat. El îşi dezvoltă iniţial spiritul analitic, de fin observator, iar construcţia va avea la fundaţie preceptele masei şi ale structurii, împrumutate de la Cezanne. Compoziţia se modelează pe criterii arhitecturale, lucru posibil prin ordonarea structurală a manierei plastice. Forma este primordială, desenul este cel ce o conturează, iar culoarea încă nu are valenţele conceptuale de mai târziu. Scena simplificată şi sintetizată devine unealta lui Grigorescu cu care surprinde efectele unui peisaj “gândit”. Această luciditate în faţa naturii se contrazice teoretic cu spontaneitatea coordonatoare tipică (post)impresionismului, impresia fiind masterizată exclusiv de un moment spontan. Astfel observăm gradaţiile spontaneităţii la un Grigorescu ce se autoinstruieşte între a interpreta şi înregistra deopotrivă. Ca la Cezanne înaintea sa, Grigorescu se remarcă prin grija faţă de compoziţia în sine, picturalul fiind conştient diminuat. Aici se poate observa o apropiere de plasticitatea lui Derain, prin lipsa lirismului de mai târziu, motivul operelor fiind chiar construcţia. În peisajele lui Lucian Grigorescu din această perioadă surprindem grija pentru gradarea punctelor de fugă şi trasarea diagonalelor coordonatoare structurii. Desenul primează, iar abundenţa liniilor de construcţie se face simţită prin unghiurile ascuţite, puţin estompate de o culoare diluată, pusă în tușe rapide. În “Uliţa dobrogeană” Grigorescu reproduce o scenă rurală de un vădit caracter realist, metodele tehnice fiind cele ce conturează compoziţia în această manieră veridică. Este perioada în care pictorul se preocupă explicit de organizarea elementelor de compoziţie şi de căutare a formei, iar lucrul cel mai evident rămâne folosirea unei palete extrem de restrânse, de două trei tonuri de pământ. Ocru şi brun, într-o combinaţie necontrastantă, ocupă cea mai mare suprafaţă a tabloului, reprezentând poteca şi casele ce o înconjoară. Nota discordantă este dată de reprezentarea copacului şi a cerului, însă nuanţele de verde şi albastru nu se îndepărtează mult de tonurile reci şi sobre. Mai mult decât atât, metoda de punere a culorii, diluarea ei şi chiar “neglijenţa” în a picta peste desenul pregătiror (vizibil în coroana copacului) îl demască pe Lucian Grigorescu fermecat de tehnicile lui Cezanne, care urmărea vidul pe pânzele sale, zone necolorate, cu ţinta explicită de a emfaza concepţia artistică. Elementul ce “trădează” măestria acestei perioade în opera lui Grigorescu se observă în modelarea peisajului după principii “clasice”; creează perspectiva folosind cele două personaje prezentate, care altminteri nu primesc altă încărcătură stilistică sau plastică. Cele două ţărănci sunt rapid schiţate, din puţine tușe, iar culorile nu depăşesc nota generală, două-trei tonuri închise.

‘‘Retrospectiva Lucian Grigorescu’’, M.N.A.R, Muzeul Colecțiilor, București, 1994 ARGINTESCU-AMZA, Nicolae, ‘‘Lucian Grigorescu’’, Ed. Meridiane, 1969 CÂRNECI, Magda,Lucian Grigorescu, Ed. Meridiane, 1989 MOȘESCU-MĂCIUCĂ, Balcica, ‘‘Lucian Grigorescu’’, Ed. Meridiane, 1965 OPREA, Petre, ‘‘Lucian Grigorescu’’, Muzeul de Artă al R.S.R., București, 1967 RUHRBERG, Karl et al., ‘‘ART of the 20th Century’’, TASCHEN, 2005 SMITH-LUCIE, Edward, ‘‘Lives of the great modern artists’’, Thames&Hudson, 2009 TURNER, Jane, ‘‘The Dictionary of Art’’, Ed. Grove, 1996, vol. 6

width: 71 cm
height: 62 cm

Pe verso etichetă de participare la expoziția Valori artistice reprezentative din colecții bucureștene, MNAR, Muzeul Colecțiilor de Artă, București, 2002

37. Uliță dobrogeană

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!