Afizé - Artmark România

semnat dreapta sus, cu brun, Tonitza

ulei pe carton

O biografie tulburătoare ne prezintă ultimii ani ai vieții lui Nicolae Tonitza, momentele critice dar și perioadele de liniște fiind alternate în ultima etapă artistică pe care avea să o cunoască pictorul. Verile petrecute în anii 1936 -1938 în pitoreasca așezare de la mare, în Balcic, aveau să fie ultimile răgazuri de mulțumire pentru Tonitza, și ele umbrite de crizele sufletești, pricinuite fie de conflictele sociale de la Iași, fie de boala care se agrava și îl obosea. Încă de la primul contact cu Balcicul, Tonitza intuise influența profundă pe care acest mic oraș o putea avea asupra sa, atât personal, dar mai ales profesional. În vara lui 1933, Tonitza se confesa colecționarului Iosif Dona, căruia îi trimitea primele impresii despre noua destinație: “în sfârșit, am parvenit să văd și eu Balcicul. Mi-l închipuiam, după tablourile pictorilor noștri, cu totul altfel. Între cum a fost pictat până acuma și ceea ce este el în realitate, e o enormă diferență. E mult mai fin, mult mai tandru, mult mai irizat. Nu e decorativ și mai ales nu e deloc brutal. E fantastic. Deocamdată fac numai recunoașteri de teren și-mi fac mîna – scot note sumare. Voi trece apoi la schițe, iar apoi la culoare și la compuneri. Nădăjduiesc să scot de aici lucruri cu desăvârșire inedite, care vor face senzație –în bine sau în rău. Vom vedea. ...Am sentimentul intim că Balcicul ăsta ori mă va prăbuși, ori mă va înălța acolo unde nici eu singur nu am visat”. Barbu Brezianu, cel ce a studiat asiduu caietele de schițe ale lui Tonitza ne prezenta în monografia închinată pictorului întocmai maniera exhaustivă prin care imaginea devenea, și se transforma în motiv. Zeci și zeci de schițe luate în fugă, fie cu stiloul, fie cu penița, sau, cum bine se știe, chiar cu cozi de bețe ce le înmuia în tuș, au stat la baza tuturor compozițiilor în ulei ce urmau să fie. Timp de cinci ani, timp de cinci veri, ba chiar și o iarnă, Tonitza va practica aceeași metodă pe malurile insolite ale micii comunități turcești de la malul mării. Dar simplele eboșe nu au putut sta singure dovadă măiestriei pictorului, și culoarea, principala calitate a operelor sale, a transformat universul vizual tonitzian în unul dintre cele mai expresive pe care arta românească le va descoperi vreodată. Tonitza a mângâiat tandru zarea Balcicului, a fost contemplativ în fața vieții tihnite a localnicilor, a vibrat prelung la melodia mării, dar mai ales în fața modelelor sale preferate. Nu tenta orientală e cea care l-a atras cel mai mult pe pictor, ci mai ales simplitatea unei vieți stagnante, al cărei singur promotor era turcul, drept tip uman eminamente definit de spațiul ce îl ocupa. Singurătatea, afecțiunea, tristețea, conexiunea cu mediul înconjurător sau profunzimea trăirilor ar fi câteva din “simptomele” pe care Tonitza le-a identificat la oamenii pe care i-a descoperit în verile petrecute la Balcic. Această legătură era realizată și prin contactul direct pe care toți pictorii cu personalitate îl aveau cu localnicii. Spre exemplu, pictorul nostru a locuit succesiv în Casa Hagi Skendel, la Cafeneaua Ismail, în strada I.C. Brătianu, nr 2, sau la Căpitănia Portului. Caracterul pictorul avea să îl apropie instinctiv de modelele sale, care inițial erau, desigur, prieteni. În acea ultimă perioadă amintită la început, în a doua parte a deceniului patru, Tonitza se apropie de Ismail Ebuleis Feyzula, pe a cărui fiică, Luftie, o ajută să urmeze o școală profesională. Model al pictorului în acei ultimi doi-trei ani de creație la Balcic, Luftie, ca și tatăl ei de altfel, apare în multe schițe, compoziții sau studii de portret. Sunt momentele în care tipologia turcească abundă, fie în scurte notații în tuș sau acuarelă, până la opere desăvârșite în ulei. Ali Mehmet, Rachiș Ali, plăcintarul Asim Selim, dar și chipurile de tinere ale lui Demirná, Hamidé, Esbá, Gürli, Afizé sau Cadié vor domina un vizual profund uman, pe care deseori îl impregnează acelui peisaj de respirație arhaică pe care numai Balcicul l-a putut oferi. Principala notă discordantă, care diferențiază tipurile create acum față de tot ceea ce crease Tonitza anterior, constă în legătura permanentă și nesolubilă dintre model și atmosferă. Fără lumea existenței lor imediate, toate chipurile de turcoaice sau de mici negustori orientali s-ar ofili, sau s-ar topi sub imperiul unui portret fad, de notă socială. Orientali prin etnie și credință, ei transmit o discretă notă de fatalism, dar și o devoțiune față de lumina și atmosfera solară tipică Balcicului, cu care Tonitza era cel mai în măsură să rezoneze. Pentru a înțelege cu adevărat însemnătatea Balcicului în opera de final a lui Nicolae Tonitza, trebuie menționat faptul că în ultimii săi ani pictorul își va alege temele exclusiv din acest ținut. Singurele interferențe au fost oferite de sejururile la Mănăstirea Durău, unde, înafară de scurtele notații bisericești va picta foarte multe panouri florale. Amintindu-ne de panourile lui G.D.Mirea, acea etapă va fi unica în care Tonitza se va apleca cu adevărat asupra studiului unor instanțe de efect, decorative, chiar dacă florile apăruseră secvențial în opera artistului. Acest amănunt ține să anticipeze modalitatea de compunere a operelor în acea ultimă perioadă de la Balcic, în care Tonitza reia un efect mai vechi, dar reinterpretat sub noi auspicii. Fundalul decorativ va reveni în imaginarul tonitzian, în special în compunerea uneia dintre cele mai afective teme. Studiile de nud ale unor modele din Balcic, create în linii de o voluptate neîntâlnită, retrăiesc senzualitatea corpului văzut în plin aer, în plină lumină, conjugate după noile legi ale decorativismului tonitzian. Atmosfera creată prin complexul pictural alăturat compoziției va elimina orice tentă de vulgar ori indecent, iar nudul va amplifica frumosul natural tocmai prin viziunea frumosului artistic. Toate aceste elemente definesc și opera de față, una dintre cele mai reprezentative realizări ale ultimului an de viață, 1938, dar și ale întregului ciclu în care Balcicul și-a relevat motivele cele mai puternice. “Afize” își găsește rădăcinile în multitudinea de studii în tuș pe care Tonitza le-a realizat înaintea punerii în pagină cu ajutorul culorilor. Compunerea operei pornește de la schița de nud, care ne arată de la bun început capacitatea pictorului de a surprinde calitățile esențiale, în amănunt, doar prin simpla menționare a trăsăturilor. Efectul este atins imediat, în special prin fluiditatea liniei, dar și prin capacitatea lui Tonitza de a transpune materialitatea oferită de tuș în culoare, prin tușă. Imaginea atrage în primul rând prin noutatea posturii, ce are menirea să adauge mister la o operă definită deja de orientalismul inedit. În plus, apariția chipului turcoaicei, fapt întâlnit doar în cazul pictării lui “Luftie”, transformă opera în portret, iar Tonitza îl pictează ca atare, de la amănuntul de notație plastică până la conturarea atmosferei. Opera impresionează prin alegerea cromatică, care ne amintește de lumina Balcicului și a peisajului său calcaros. De altfel, pictorul extrage din austerul colorit ambiental tocmai acele calități picturale ale peisajelor dobrogene ce pot defini omul și locul ca un tot unitar. Un cumul de ocruri sunt împăstate și modelate pe pielea palidă a turcoaicei, iar spatele gol, profilul sânului și rotunjimea obrajilor prind viață în nuanțări atente și variate. Efectele de lumină și umbră sunt realizate prin variațiuni ale aceleiași culori, amestecate cu tonuri mai pământi ce le întâlnim în celelalte registre ale compoziției. Tușa de contur este aproape inexistentă, iar unde apare, are menirea de a emfaza o acțiune, sau iminența ei. Încordarea trupului pare să se detensioneze în mâna stângă, ce acoperă insesizabil sânul, dar și sprijină capul în bărbie. Aici Tonitza concentrează întreaga tensiune sufletească, a lui, dar și a modelului, care, timid, își apleacă capul și privirea din fața pictorului și a privitorului. Dar nu este rușine sau jenă, este chipul visător al muzei, ce se depărtează de tot ce o înconjoară. Ea pozează în același timp și senzual, oferind motivului cu adevărat însemnătate, dar oferă o senzualitate nu neapărat trupească, ci mai ales spirituală, definind chiar o cultură greu citibilă prin trivialul românesc, chiar și contemporan lui Tonitza. Chiar dacă imaginea pare statică, încordarea menționată de postura personajului este adâncită, până la crearea unui complex dinamic. Diagonala umerilor, continuată de poziția mâinii de sprijin, își găsește echivalentul în pictarea fustei și a tivului ce se mulează pe talia subțire a turcoaicei. Și în plan cromatic pare o echivalență compozițională, unde, goliciunea tinerei este încadrată de o pictare voioasă, într-o coloristică mai alertă. Regia cromatică la care recurge Tonitza amintește de portretele copiilor ce le realiza în trecut , ornamentarea veșmântului, fie el și sumar, fiind în consonanță cu atmosfera creată. Bulinele și modelul floral de pe fusta odaliscei, recognoscibile și în șalul ce îi acoperă capul, alături de mica pată de albastru ce marchează un cercel finuț sunt singurele notații discordante pe care Tonitza le aduce în plan cromatic. Menirea acestora este de a detașa modelul de planul decorativ ce “înveșmântează” fundalul, dar și de a lumina goliciunea fetei. Nudul, “cea mai subtilă înfrățire dintre culoare și lumină” cum chiar Tonitza spunea, suscită jocul subtil de lumini ce par că vin de la lumânări de ceară, ale căror reflexe și transparențe blânde se resfrâng în rafinate semitonuri de nuanța mierii. (I.P.)

BREZIANU, Barbu, ”N.N.Tonitza”, Ed. Academiei, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “N.N.Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru, “N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962 JIANU, Ionel, “Tonitza”, Ed. Căminul Artei, București, 1945 ȘORBAN, Raoul, “Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1973

height: 50 cm
custom: 41,5

Opera a făcut parte din colecția Mihaela Tonitza și Ștefan Iordache

34. Afizé

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!