Cârciumă la Rucăr - Artmark România

signature

semnat stânga jos cu roșu Grigorescu

medium

ulei pe lemn

description

În ”Cârciumă la Rucăr”, Grigorescu ne prezintă un tablou ce are valoarea unui personaj. Baza pentru această remarcă se găsește în capacitatea pictorului de a personifica, abilitate ce se resfrânge și aici, în conturarea unui peisaj rural. Pe o structură pe care o întâlnim și în alte câteva opere, compoziția se articulează după principii vizuale mult mai profunde decât simpla aliniere a unor motive. Subiectul principal, clădirea hanului, este desigur conceput după un tipic de reprezentare care își găsește izvorul în desele marcaje fugitive ale unui pictor al naturii. Chiar dacă spiritul plein-airist își pierde din importanță în ultima perioadă a creației, capacitatea pictorului de a modela compoziția va rămâne definitorie indiferent de modalitatea prin care aceasta prinde viață. Referitor la compoziție, devine necesară delimitarea exactă a motivului de temă. Punctul central, reprezentat de clădirea hanului, este în primul rând sursă de organizare a spațiului, drept urmare apariția acesteia definește caracterul coerent al construcției imaginii. Calitatea vizuală este însă oferită de măiestria lui Grigorescu, care reușește să transforme o structură imobilă, fără caracteristici nemaipomenite în raportarea la un imaginar grigorescian, într-o adevărată instanță impresionistă. Hanul este pictat cu afecțiune, creându-i mult spațiu în jur, iar prin plasarea chiar în centrul imaginii, îl transformă în punctul de interes optic. Importanța acestei structuri este asemănătoare unui axis mundi, cel puțin din punctul de vedere al celorlalte elemente ce alcătuiesc compoziția, raportate la spațiul pe care îl ocupă față de clădire. Desigur că Grigorescu a petrecut ore în șir în fața hanului, iar o primă schiță devenea de prisos pe parcurs, când instanța vizuală se schimba fundamental. Oamenii veneau și plecau, carele cu boi dispăreau, sau lumina zilei se preschimba în ceață și în întuneric. Aspectul pe care ni-l oferă pictorul pare a fi determinat de o întipărire a acestuia în retina artistului, o imagine ce nu se va schimba vreodată. Omogenitatea compoziției este însă atinsă prin procesul plastic prin care Grigorescu ordonează celelalte teme în concordanță cu motivul central. Capacitatea de a alinia un complex bagaj vizual într-o suită coerentă este influențată direct de perioada de creației aferentă. Nu regăsim la Grigorescu compoziții de acest gen în deceniile de căutări din mai multe motive. Unul foarte simplu ține de concordanța unei astfel de imagini cu un discurs pur impresionist, acela al impresiei și efectului produs aproape instantaneu în ochi și minte. Realizarea unei astfel de opere răspunde și rezonează unei alte perioade, mai exact ultimei etape de creație grigoresciană. Acea maturitate pe care mereu o caută critica de artă nu este tocmai de prisos, mai ales la Grigorescu, în cazul căruia se poate identifica foarte exact tipicul compozițional. Astfel putem înțelege cum pictorul alege să asimileze concomitent imaginile extrem de expresive de odinioară. Carul cu boi, motiv ce apărea singularizat cu alte ocazii, acum apare integrat unei imagini studiate îndelungat, necesar pentru a nu exista neconcordanțe între simbolurile fiecărei teme în parte. Un alt motiv, adunarea umană, sub forma unei hore sau a unui alai, ca în cazul nostru, apare ca un simbol pictural al timpului. Impresia pe care o creează este legată de trecerea timpului, prin efectul de mișcare indus masei de oameni, mișcare ce lasă urme. Perenitatea intră însă într-o fină contradicție cu întreaga atmosferă grigoresciană, care este definită de atemporalitate. Ansamblul este întregit prin folosirea cadrului natural drept liantul cel mai puternic. Atât prin calitatea cromatică a naturii, menționată prin scurtele notații vegetale, dar mai ales prin încadrarea în perspectivă a întregii imagini, transformă tabloul într-o bijuterie a genului. Printr-un efect pictural iscusit, orizontul trădează o repetitivitate a motivului, care pare că se multiplică în lungul uliței prăfuite. Grigorescu a fost unic, iar această unicitate este caracterizată de tot ceea ce ființa pictorului a vibrat. O parte interesantă a biografiei artistului este orânduită în jurul prieteniilor și afinităților sociale. Este bine cunoscută fotografia ce îl înfățișează pe poetul Alexandru Vlahuță în ambianța intimă a locuinței sale din Palatul funcționarilor împreună cu Ion Luca Caragiale și Barbu Delavrancea. Impresia de intimitate provine atât din atitudinea degajată a celor trei, dar mai ales, din vecinătatea caldă și învăluitoare a tablourilor grigoresciene expuse pe multe rânduri pe pereții camerelor. Prietenia dintre Vlahuță și Grigorescu a reprezentat una dintre cele mai puternice afinități resimțite de vreunul dintre cei doi față de alte personalități ale vremii. Probabil că prin intermediul poetului și ceilalți doi prieteni ai săi s-au apropiat de Grigorescu, a cărui prezență în mediile artistice valora cât un eveniment, în special în perioada după mutarea la Câmpina a maestrului. Relația dintre cei trei literați și pictor se extindea până într-acolo unde Grigorescu era inițiat în ale literaturii de poeziile lui Vlahuță sau de dramaturgia lui Caragiale. Într-o dedicație din epocă, Caragiale spunea: “ Iubitul nostru, binevoiește a primi aceste <<Momente>>, în fruntea cărora mi-am permis să–nscriu ilustrul dumitale nume - și, primindu-le, rogu-te nu cântări prețul darului, ci socotește dragostea cu care ți-l fac, al dumitale supus prieten, Caragiale, 1901, Buc.”. Mai mult decât atât, legătura dintre cele patru personaje se extindea până la recomandări picturale. Într-o autentificare a tabloului de față, fiica lui Caragiale, Ecaterina, declara cum tatăl ei cumpăra tabloul direct din atelierul lui Grigorescu, la sfatul prietenilor Vlahuță și Delavrancea. Așadar, legătura pe care pictorul o avea cu amicii lui a devenit celebră în epocă și a dăinuit și mai târziu. În plus, la 3 ani de la moartea pictorului, Vlahuță avea să îi dedice una dintre cele mai exhaustive studii ale vieții și operei pe care critica de artă românească a cunoscut-o, în întregul ei. Obiectivitatea necesară analizei tabloului grigorescian este un mod de abordare depășit, dat fiind faptul că principalele calități ale vizualului se pot pierde în alambicatul limbaj tehnic. Una dintre patimile acestei metode s-a conturat în jurul discuției despre ultima perioadă de creație, care în mod pripit a fost desemnată inferioară. În fapt, această ultimă etapă este apogeul dominat exclusiv de trăsăturile impresionismului, chiar dacă manierismul nu este de ignorat. Rezultatul la care ajunge Grigorescu se datorează contactului atât de apropiat cu natura, care a fost mai mult vizual decât rațional, o necesitate primordială a unui impresionist. În ultima fază a artei sale, imaginarul suferă o mutație de valorație, formula particularizantă dispare, individualizarea nu mai este scontată, dar nu este înlocuită de o generalitate fadă. Calitățile vizuale ale obiectelor sunt contopite și integrate în discursul cromatic ce acum generalizează doar forma aspectului total. Lucrarea noastră, parte integrantă a ultimului deceniu de creație, nu face notă discordantă față de arta nuanțelor luminoase, în acest profund discurs de transfigurare a fenomenelor naturale. Discuția despre efectele produse de imaginea grigoresciană este organizată în jurul luminii, problemă cu atât mai dezbătută în cazul așa numitei perioade “albe”. Ce reușește să realizeze pictorul în această ultimă etapă este o aprofundare instinctivă a unui fenomen natural, pe care îl atribuie și îl racordează plastic necesităților picturale. Spre exemplu, în lucrarea noastră, aspectul diurn fixează nu numai imponderabilitatea temporală, dar și preferința unui spațiu guvernat de lumină puternică. Cerul este principala sursă de luminiscență, ce radiază în restul compoziției printr-o cromatică nu atât dominată de alb, cât mai degrabă avidă după un complex luminos. Culoarea, fiind o însușire a fiecărui corp în parte, intră sub spectrul fenomenelor senzoriale, e definită exact, ca și lumina, și se guvernează independent de rațiune, fiind un produs al observației directe. Maniera de pictare își are rolul său, pensulația și alegerea tonurilor devenind instinctive odată cu înaintarea în vârstă. Culoarea este eliberată total de legăturile cu structura desenului, pensulația fiind limitată doar de cantitatea de culoare pe care o poate purta. Grigorescu alternează volumele cromatice după necesitatea suprafeței și planului, dar acest fapt este prea puțin necesar în realizarea tabloului. În plus, pictorul intuiește compatibilitatea dintre pensulație și suprafața pe care o abordează, lucru evident în diferența de pictare a cerului, pe de o parte, și a alaiului țărănesc, pe de cealaltă parte. În notații scurte, personajele se individualizează fără o risipă de tușe, în timp ce pictarea cerului primește o abordare mult mai dinamică. Imaginea acestei lumi se încheagă prin petele de culoare ce surprind fuga momentelor și aspectelor vieții în ansamblu. Pentru acest impresionist culoarea este fecundă, din ea, sub influență solară, rezultă cerul și pământul. Pictarea “Cârciumii din Rucăr” intră în acea categorie bine definită a peisajelor de pelerinaj muntenesc, pe care Grigorescu le-a simțit încă de tânăr. Acest spirit al călătoriei era la fel de puternic chiar și în anul morții, când îi declara lui Al. Vlahuță dorința unei călătorii prin țară în cursul verii. La Rucăr, Grigorescu a poposit în mai multe rânduri, de fiecare dată pictând altceva, în funcție de perioadă și interes. În 1867 ajunge pentru prima oară aici, parcurgând un traseu ce trăda un tânăr avid de imagine. Pentru acea perioadă punctul de interes se axa în special pe peisajul pur, pe imediatețea sentimentului suscitat și pe capacitatea acestuia de a produce valoare picturală. Imaginile nu sunt individualizante, sunt mai mult rezultate ale impresionismului post barbizonian, încărcat cu un parfum autohton. Mai târziu, când stilistic arta lui Grigorescu suferă schimbări de sinteză, Rucărul devine sursa unor tipologii umane necesare tabloului portretistic. Rucărencele vor reprezenta un ciclu bine definit și individualizat, dar nu numai prin evidența onomastică, ci mai ales prin imaginarul impozant. Ultima perioadă este perioada de sinteză, etapă a maturității tradusă prin îmbinarea coerentă a unor tipuri și concepte. Grigorescu nu uită că este un pictor al realității, al vieții domoale de la sat, dar și un etnograf excelent. Cultura tradițională reprezenta principala sursă de inspirație, iar identificarea unor spații racordate la un spirit ancestral a reprezentat prima calitate a unui culegător de imagini.

bio

CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Grigorescu”, Editura Sport-Turism, București, 1987 MOVILEANU, George Sorin, “Nicolae Grigorescu”, Ed. Meridiane, București, 1986 ZAMBACCIAN, K.H., “Grigorescu”, Editura Cartea Românească, București OPRESCU, George, “Grigorescu”, Ed. Meridiane, București, 1962 Calendarul „Minervei” 1908, Ed. Minerva, București, 1908

dimensions

width: 45 cm
custom: 26,5

research_info

Opera a participat la ultima expoziție Grigorescu de la Ateneu, 1904, și este menționată în catalogul expoziției la cat. 57 Reproduceri/mențiuni: Calendarul “Minervei“, 1908, la pag. 141, sub titlul “Cârciumă la Rucăr“ Monografia “Viața și opera pictorului Nicolae I. Grigorescu“, Alexandru Vlahuță, București, 1910, la cat. 20, sub titlul “La han“, colecția Ion Luca Caragiale Monografia “Grigoresco“, Francisc Șirato, Collection Apollo, Art Roumain Moderne, Editions de la Connaissance S. A. Bruxelles, 1938, planșa XXV, sub titlul “Devant l’auberge“ “Grigoresco - Les maitres de la peinture roumaine. Editions en langues etrangeres de l’Institut Roumain pour le relation culturelles avec l’etranger“, Ionel Jianu, Bucarest, 1956 Opera a participat la expoziția “Nicolae Grigorescu“, Muzeul de Artă R.S.R, 1957, la împlinirea a 50 de ani de la moartea artistului și este reprodusă și menționată la planșa XL, respectiv cat. 270, cu mențiunea provenienței din colecția Petre Logadi Opera este reprodusă în monografia “Nicolae Grigorescu - Maturitatea și ultimii ani“, George Oprescu, Ed. Meridiane, 1970, la cat. 143, sub titlul “La han“, colecția Petre Logadi

41. Cârciumă la Rucăr

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!