Flori de primăvară - Artmark România

signature

semnat stânga jos, cu negru, Luchian

medium

ulei pe pânză lipită pe carton

description

Formaţia artistică Luchian a urmat Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, absolvind-o în 1889 şi apoi Academia de Arte Frumoase de la München, cu profesorii Johann Kaspar Herterich şi Ludwig Herterich, reprezentanţi ai academismului neoclasicist. Respingând rigiditatea picturii academiste, a preferat muzeele, care i-au oferit modele mai bune. Şi-a continuat studiile la Paris, în anul 1891 frecventând atelierul lui William-Adolphe Bouguereau de la Academia Julian, dar a fost interesat şi aici mai mult de arta din muzee şi expoziţii. În anii studiilor la Școala de Arte din Bucureşti, între 1885 şi 1889, Luchian a învăţat mai mult din arta lui Nicolae Grigorescu, care se afla în apogeul activităţii, decât din modelele oferite de profesorii săi: Aman, Tăttărescu sau Stăncescu. Firea lui Luchian se asemăna temperamentului lui Grigorescu, învăţăturile adevăratului său maestru croindu-şi calea firesc în conştiinţa sa. De la el a învăţat să-şi bazeze observaţia direct pe aspectele realităţii, să cunoască natura în dimensiunile ei fundamentale şi să caute să se confunde cu ea, pentru a o putea evoca cu sinceritate. La Paris, Luchian nu a trebuit să refacă traseul formaţiei lui Grigorescu, însuşindu-şi de la acesta, încă din ţară, mijloace ale realismului şi ale picturii în plein air, precum şi aspecte ale tehnicii impresioniste, de surprindere a vibraţiilor atmosferice, variaţiunilor de lumină şi coloritului viu. Colorist prin excelenţă, Luchian acorda totuşi o grijă deosebită desenului, construind cu rigoare compoziţiile. Din lecţia impresionismului, a preluat tehnica armoniei culorilor pure, dar a respins ideea de a reda momentul, definit prin jocul singular al luminii, căutând să singularizeze în arta sa ceea ce este permanent în lumea reală. Întors în ţară în 1892, Luchian devine în scurt timp una dintre cele mai interesante personalităţi artistice ale artei româneşti, primul pictor român modern, care a sintetizat în mod original unele tendinţe artistice ale timpului său, într-o operă aflată sub semnul contemporaneităţii. Luchian reprezintă reacţia cea mai puternică împotriva tendinţelor semănătoriste, în arta sa pictorii români descoperind îndemnul pentru culoare şi sinteză constructivă. „Influenţa operei lui a adus acea prodigioasă stimulare creatoare, îndemnul la afirmare al adevăratelor valori şi varietatea individualităţilor creatoare atât de puternic conturată în deceniile care au urmat.” Raportul artistului cu natura Modernitatea pe care Ştefan Luchian o aduce în pictura românească este cel mai bine surprinsă în înţelegerea pe care artistul o acordă raportului dintre artist şi natură. Pictura nu este pentru el mijlocul de reproducere mimetică a naturii, ci un proces de cunoaştere a acesteia şi de autocunoaştere, în ultimă instanţă. Convertind natura în sinteze liniare şi acorduri cromatice strălucitoare, Luchian exprimă spiritul său liric, precum şi calităţile sale de mare colorist. Picturile cu flori, unul dintre cele mai bogate capitole ale operei sale, sunt cele în care se realizează desăvârşirea măiestriei artistului, considerat „genialul interpret al acestui motiv.” Totodată, Luchian este cel care dezvoltă tematica florilor, transformând-o într-un gen de sine stătător în pictura românească. Florile alcătuiesc un capitol însemnat al operei lui Luchian, exprimând, alături de peisaje, dragostea sa faţă de natură, profunzimea observaţiei acesteia şi identificarea stărilor sale intime cu transformările ei. Florile au adus în atelierul artistului întreaga natură concentrată în perfecţiunea lor, devenindu-i, spre sfârşitul vieţii, singurul model. Simbolistica florilor lui Luchian este una vastă, începând cu dragostea pentru viaţă, admiraţia perfecţiunii naturii, dorinţa de libertate în natură şi până la metafore legate de rostul picturii şi rolul artistului. Ele sunt investite cu capacitatea de a exprima stări sufleteşti – pot fi vesele ori triste, optimiste ori resemnate – având limbaj şi afectivitate omeneşti. Umanizarea florilor provine dintr-o credinţă animistă a artistului, coordonată a şcolii simboliste cu care a fost contemporan: „ (...) pentru Luchian, copacul, frunza şi floarea sunt fiinţe cu care comunică, sunt fraţi şi surori cărora le mărturiseşte sentimentele şi gândurile. (...) La Luchian, şi peisajul şi florile le simţi contopindu-se cu fiinţa lui şi purtându-i graiul.” (1) Dacă poeţii simbolişti erau preocupaţi de explorarea adâncurilor sufletului, a melancoliei şi pesimismului, Ştefan Luchian contempla în pictura sa bucuriile vieţii şi aducea laudă lucrurilor din natură, fiind înclinat către simplitate şi seninătate. Astfel, arta sa se îndepărtează de aria estetică a acestei direcţii, rămânând un produs cu totul original al timpului său. Florile în viaţa artistului Scriind despre viaţa lui Luchian, Petru Comarnescu amintea despre sensibiliatea sa faţă de natură şi atracţia pe care o exercitau florile asupra sa în copilărie. Născut în târgul Ştefăneştilor, un sat aflat în apropierea luncii Prutului, în Nordul Moldovei, a trăit primii ani ai copilăriei înţelegând natura ca o parte integrantă a vieţii oamenilor. S-a mutat împreună cu familia în Bucureştiul sfârşitului de secol al XIX-lea, un oraş-grădină, cu mahalale în care traiul oamenilor se asemăna cu acela de la sate, astfel că deplasarea la oraş nu a însemnat şi distanţarea sa de natură. În excursiile şcolare, copiii mergeau în zona unde se află astăzi parcul Bordei – care era, pe atunci, neatinsă de urbanizare – de unde culegeau plante şi flori. Ierbarul îi provoca însă tristeţe lui Ştefan, care nu înţelegea rostul de a păstra o floare din care odată cu viaţa, s-a scurs şi culoarea. Doar unii dintre macii culeşi reveneau la viaţă odată puşi în apă, înviorând încăperea pe parcursul scurtei vieţi ce le rămânea; Luchian ar fi vrut să le reţină frumuseţea pentru mai mult timp: “Dacă aş fi pictor, aş păstra macii pe pânză” (2). Mai târziu, în anii în care Luchian se bucura de tinereţea şi energia sa, dedicându-se artei, ferit de griji materiale, erau la modă bătăile cu flori ale protipendadei, pe Şoseaua Kiseleff. Luchian participa la acestea şi, deşi recunoştea că nu erau lipsite de farmec, risipa de flori care se făcea cu acest prilej i se părea o impietate. Foarte multe dintre florile aruncate spre doamnele frumoase ajungeau să fie strivite sub copitele cailor, sub roţile trăsurilor sau ale bicicletelor. Îndrăgind florile la fel ca în copilărie, putea cu greu îngădui o asemenea irosire de frumuseţe pentru satisfacerea unor capricii de lux. Scrierile despre viaţa şi opera lui Luchian pun în legătură preocuparea sa specială pentru flori cu agravarea bolii de care suferea, când găsit în imposibilitatea de a părăsi spaţiul atelierului şi pierzând astfel contactul cu natura, s-a refugiat în buchetele de flori, revărsându-şi asupra lor toată sensibilitatea. „În suferinţa lui, « Florile » sunt un prilej de a iubi şi mai mult vieaţa” scria Virgil Cioflec în 1924. De fapt, Luchian îndrăgise întotdeauna florile şi de când apăreau primii vestitori ai primăverii, apoi gingaşele flori vernale şi cele mai aspre ale toamnei, artistul le dădea o nouă viaţă pe pânză, mai trainică, din linii şi culori. Pe măsură ce ieşirile sale în natură au devenit mai rare, Luchian, fără a pierde capacitatea de a comunica cu ea, s-a concentrat asupra florilor, pe care le-a pictat cu multă dăruire. Tudor Arghezi observa cu emoţie bucuria pe care acestea i-o produceau artistului şi scria într-o cronică din 1914: “Floarea vine ca un mesaj al acestui pământ care rodeşte şi cântă departe de fotoliul lui, şi înlăuntrul câtorva buchete de mac şi micşunele îi geme sufletul întreg, dornic de ape, de ceruri, de drumuri şi de dobitoace. De aceea florile lui au o expresie atât de stranie şi de aceea Luchian va rămâne artistul lor ca şi stăpânul lor” Simfoniile florale în opera lui Luchian Luchian a iubit florile şi le-a pictat poate mai mult decât oricare alt pictor român, lăsându-se fermecat de coloritul lor, de delicateţea şi prospeţimea lor. Le aranja cu multă grijă, în vase de lut cu modele populare, în aranjamente simple, ale căror cromatici le studia îndelung. Garoafe, trandafiri, anemone, maci, albăstrele, crăiţe, nalbe şi gura leului, dalii, crizanteme, dumitriţe şi imortele alcătuiesc o diversitate extraordinară de raporturi între culori, de ritmuri de linii şi forme. Stările pictorului sunt conţinute în dialogurile cromatice, care se pot desfăşura în surdină sau pot fi răsunătoare prin contrastele lor, compoziţiile cu flori fiind un mijloc de comunicare al unui orizont de trăiri interioare. În tinereţe, artistul a oscilat între muzică şi pictură şi le-a practicat o bună vreme pe amândouă, fiind înzestrat cu un simţ pentru armonie şi acorduri eufonice. Picturile cu flori sunt cele în care desfăşoară cel mai desăvârşit o adevărată simfonie pe gama orchestraţiei cromatice. Culorile, luminile şi umbrele, formele şi consistenţele sunt instrumentele care vibrează muzical sub penelul lui Luchian. Picturile cu flori, concepute pentru a transmite mesaje emoţionale, folosesc armoniile melodice şi ritmurile duioase pe care artistul le desluşeşte în însuşi spiritul florilor. Atenţia artistului se concentrează asupra florilor, mai ales începând cu anul 1903, de atunci şi până în 1907, pictura sa cu această tematică fiind tributară proliferării cromatice. Pasta, suprapusă în straturi succesive, este modelată într-o textură învolburată, care abundă în nuanţe şi reflexe. Una dintre cele mai frecvent întâlnite armonii în această primă perioadă a picturii sale cu flori este cea obţinută prin alăturarea violetului şi a verdelui, roşul fiind de asemenea folosit cu generozitate, atât în corole cât şi în fundaluri. Următoarea etapă este una de intensă strălucire, numeroasele opere reprezentând prilejuri de verificare a teoriei celor trei forţe cromatice: roşu pătrunzător, verdele şi violetul, împreună cu culorile neutre. După 1910, opera lui Luchian tinde către simplitate şi sinteză, carcateristicile picturilor sale fiind conturul puternic subliniat în lac negru şi culoarea aplicată în strat subţire şi egal în interiorul acestuia, peste care revine cu accente nervoase menite a da contur. „Flori de primăvară” şi elogiul vieţii Pictura pe care licitaţia acestei luni se mândreşte să o aducă, „Flori de primăvară” este una dintre numeroasele compoziţii ale lui Luchian cu aranjamente florale, fiecare dintre ele compunând „adevărate poeme cromatice” (3). Istoricul de artă Vasile Drăguţ remarca nesfârşita varietate a acestor tablouri, în care chiar dacă florile sunt organizate aproape întotdeauna la fel, dialogurile dintre culori şi ritmurile liniilor constructive exprimă alte stări sufleteşti ale artistului. Virgil Cioflec, scriind despre ultima expoziţie a lui Luchian, în care artistul a prezentat aproape numai flori, remarca şi el: „Proaspete, muiate în soare, cu feeria lor de culori, de o inimitabilă compoziţie, florile lui nu sunt două la fel.” (4) Opera prezentă este un elogiu adus vieţii şi bucuriei de a trăi, o expresie a optimismului care îl cuprindea pe Luchian găsind în buchetul de flori speranţa primăverii. Acordurile scânteietoare dintre roşul intens şi verdele diminuat în strălucire, dintre galbenul solar şi violetul stins, ritmate de zonele de alb pur, impresionează prin conţinutul emoţional şi măiestria execuţiei. Opera face parte probabil din cea de-a doua fază care a caracterizat tematica florilor în creaţia sa (1907-1910), aceea care se distinge printr-o intensă strălucire şi prin studiile forţelor cromatice. Mai rare în picturile lui Luchian – poate şi pentru că sunt cele mai plăpânde şi efemere – florile de primăvară sunt adunate într-o masă aglomerată: irişi, narcise albe şi galbene, zambile şi lalele, într-un vas brun, rotund. La baza acestuia, pe masă, stau răsfirate flori şi petale, echilibrând compoziţia. Peste stratul subţire de culoare, pasta densă este aplicată cu cuţitul sau modelată cu penelul, conferind un relief neregulat corolelor. Florile capătă în acest fel o carnaţie pe care culorile pătrunzătoare o accentuează. Folosindu-se de forţa de sugestie a cromaticii, precum şi de muzicalitatea dispunerii formelor şi liniilor, Luchian realizează o adevărată capodoperă, din care răsună bucuria vieţii. 1 Petru Comarnescu, „Luchian” Ed. a II-a, p. 269 2 Ştefan Luchian apud. Petru Comarnescu, “Ştefan Luchian”, p. 17 3 Vasile Drăguţ, „Luchian” Ed. a III-a, p. 56 4 Virgil Cioflec, „Luchian”, p. 23

bio

CEBUC, Alexandru, “Luchian”, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007 CIOFLEC, Virgil, “Luchian”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924 COMARNESCU, Petru, “Luchian”, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955 COMARNESCU, Petru, “Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965 DRĂGUŢ, Vasile, “Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian şi spiritualul modern în pictura românească”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2000 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian: Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen”, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007 JIANU, Ionel, “Luchian”, Ed. Căminul Artei, Bucureşti, 1947 LASSAIGNE, Jacques, “Ştefan Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 OPRESCU, George, “Maeştrii picturii româneşti în secolul XIX: (Grigorescu, Andreescu, Luchian)”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1947 PELEANU, Georgeta, OPREA, Petre, SCHOBEL, Doina, Catalogul Expoziţiei “Florile în opera pictorului Ştefan Luchian”, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti, 1966

dimensions

width: 56 cm
height: 37 cm

research_info

Opera a făcut parte din colecția dr. Iosif Dona, iar ulterior, după moartea acestuia, din colecția fiicei sale, Elena Dona, până în 1980 când a fost preluată de Muzeul Național de Artă al R.S.R. Opera a fost retrocedată moștenitorilor colecționarilor în 2007. Opera este clasată în categoria Tezaur a Patrimoniului Național Cultural Mobil (ordin de clasare 2019/19.01.2007). Opera a parcurs în 2008 procedura de exercitare a dreptului de preempțiune a Statului, conform Legii nr. 182/2000.

36. Flori de primăvară

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!