La marginea pădurii - Artmark România

signature

semnat stânga jos, cu brun, Grigorescu

medium

ulei pe hârtie lipită pe pânză

description

Licitaţia de Primăvară 2011 se mândreşte cu o piesă de excepţie, o capodoperă a picturii româneşti semnată Nicolae Grigorescu. „Peisaj la marginea pădurii” aparţine perioadei de după şederea artistului la Barbizon şi este datat cu aproximaţie între 1868 şi 1872, marcând o fază a creaţiei influenţată de stilul maeştrilor realişti de la Barbizon şi de principiile impresioniste. Părăsind cursurile Şcolii de Beaux-Arts din Paris pentru a se alătura coloniei artistice de lângă pădurea Fontainebleau, Grigorescu s-a format în jurul unor artişti precum Camille Corot, Gustave Courbet sau Jean-François Millet. Grigorescu a asimilat şi a filtrat experienţele acestora, opera sa din perioada de început invocând liric măreţia naturii - aceeaşi care răzbate şi din pictura lui Corot - realismul lui Courbet şi figura ţăranului, aşa cum descinde din arta lui Millet. Perioada de la Barbizon a constituit una dintre premisele esenţiale ale formării viziunii sale profund originale, marcată de opţiunea pentru realism şi limbaj spontan. Picturile perioadei imediat următoare întoarcerii sale în ţară, din care face parte şi peisajul de faţă, afirmă moştenirea maeştrilor Şcolii de la Barbizon: fineţea valoraţiei culorilor, nuanţele luminoase ale peisajului, integrarea picturală completă a figurii, alegerea instantaneului şi a schiţei, gustul pentru materie şi tuşele vioaie. Spiritul picturii franceze sa va manifesta, în moduri variate, de-a lungul întregii creaţii grigoresciene. Mediul artistic francez Grigorescu primeşte în 1861 o bursă de studii, cu sprijinul ministrului Mihail Kogălniceanu şi porneşte spre Paris, pe Dunăre. În martie anul următor este primit, prin concurs, la École des Beaux-Arts, unde este înscris până în septembrie 1863, însă rămâne în Franţa, cu excepţia câtorva călătorii, până în 1869, dată la care se stabileşte la Bucureşti. La Paris cunoaşte alţi artişti români veniţi pentru completarea studiilor sau stabiliţi acolo şi se împrieteneşte cu Constantin Stăncescu, elev al lui Tăttărescu, care îl familiarizează cu oraşul. Acesta îl convinge să se înscrie la cursurile pregătitoare ale lui Charles Gleyre, pe care le urmează până în 1862, când este admis la École des Beaux-Arts. În atelierul lui Gleyre, preluat de la Delaroche şi prestigios pentru stilul neogrec, a fost coleg, printre alţii, cu Auguste Renoir. Frecventează apoi atelierul lui Sébastien Cornu, reputat pictor de subiecte religioase şi istorice, realizate în spiritul unui clasicism academic. Acolo îi cunoaşte pe Charles de Laforce, Emmanuel Lansyer şi Alphonse Fournier, care îi devin prieteni. Până în vara anului 1863, continuă să studieze cu Cornu, dar profită mai mult de arta pe care o ofereau muzeele pariziene, pe care le vizitează deseori şi unde realizează copii după opere celebre ale lui Prud’hon, Géricault, Rubens, Rembrandt, Giorgione şi Salvador Rosa. Aceste opţiuni relevă oscilarea lui Grigorescu între două extreme, una de factură clasică, iar cealaltă romantică (1), semnificativă fiind copia pe care o execută după “Dreptatea şi Răzbunarea Divină urmărind Crima” a lui Prud’hon, pictor apreciat pentru stilul său neoclasic graţios. Charles de Laforce i-a fost cel mai apropiat prieten, alături de care şi-a însuşit noile principii despre viaţă, meseria de pictor şi exerciţiul picturii în plein-air, acesta reprezentând pe tot parcursul vieţii, un reper uman şi profesional pentru Grigorescu în spaţiul parizian (2). Amândoi au făcut parte din grupul de artişti care au frecventat satele învecinate pădurii Fontainebleau, iar în perioada 1876-1892, cafeneaua pensiunii Laveur din Cartierul Latin, în Paris. Mediul artistic parizian al perioadei era marcat de dezbateri ideologice în jurul abandonării ierarhiei genurilor şi al eliminării supremaţiei temelor istorice şi religioase, care au dus la dezvoltarea peisajului ca gen autonom. Încă din jurul anului 1850 critica de artă semnalase creşterea importanţei peisajului şi vorbea despre viziunea realistă sau naturalistă a unora dintre artiştii contemporani, precum Millet, Corot sau Courbet, care se remarcaseră prin preocuparea constantă pentru redarea naturii, a cerului şi a ţăranilor lucrând câmpul (3). Un an după sosirea lui Grigorescu la Paris, Manet avea să picteze “Dejunul pe iarbă”, tablou care a provocat o mare agitaţie în mediul artistic al capitalei, ducând la crearea Salonului Refuzaţilor. Stagiul la Barbizon În vara primului an al lui Grigorescu la Paris, 1862, ajunge la Barbizion, precum o dovedeşte o schiţă datată în acel an. Cu prilejul participării la celebrul “Concurs al copacului”, pleacă într-o excursie de studiu în pădurea Fontainebleau, unde întâlneşte grupul de artişti stabiliţi acolo şi descoperă că lecţiile învăţate acolo îi sunt mai utile decât cele de la academie. Printre cei care îi vor influenţa hotărâtor concepţia artistică sunt Corot, Diaz de la Peña, Dupré, Decamps, Daubigny, Charles Jacque, Huet, Millet, Troyon şi Rousseau, cunoscuţi drept „grupul pictorilor de la Barbizon”(4). Va reveni regulat în satul de lângă Fontainebleau până în 1870, o fotografie de grup din 1869 arătându-l pe Grigorescu printre artiştii stabiliţi acolo. Lipseşte o perioadă, când, îndrăgostit de una dintre fiicele lui Millet, rămâne şi lucrează în Paris. Încă din 1817, în urma deschiderii unui concurs de peisaj istoric, studenţii de la École des Beaux-Arts au început să practice observaţia directă asupra naturii şi pictura în plein-air, căutând locuri pitoreşti în pădurile din jurul Parisului. Barbizon, un cătun de tăietori de lemne, se afla la marginea pădurii Fontainebleau, atrăgând artişti veniţi pentru diversitatea motivelor pe care le puteau întâlni în apropiere: locuri sălbatice, pădurea de stejari, lanurile de iarbă înaltă, zone cu stâncărie, bălţile, poienile sau câmpurile lucrate de ţărani. Până în 1848, locul a devenit cunoscut de tineri artişti din toată Europa şi chiar din Statele Unite şi Rusia, care stăteau la Barbizon din primăvară până toamna târziu. În iulie 1863, Grigorescu părăseşte definitiv cursurile şcolii de arte pariziene, pentru a se alătura pictorilor ce se opuneau normelor academice şi căutau înnoirea artei. Până în 1864 – an care marchează o pauză în şederea sa la Barbizon, când se întoarce în ţară – Grigorescu realizează peisaje în care se pot recunoaşte lecţiile învăţate de la Théodore Rousseau, Dupré sau Daubigny: predilecţia pentru lumina de asfinţit, preferinţa pentru perioada dintre vară şi toamnă, pentru genul de peisaj cu figuri umane, natura idilică şi raportul armonios dintre aceasta şi om. Revine în Franţa în toamna aceluiaşi an, cu opţiuni estetice mai bine formulate, după ce lucrase numeroase studii realiste în timpul vizitei în ţară. La Paris, dă curs invitaţiei de a participa la expoziţia artiştilor de la Barbizon, organizată într-un pavilion de vânătoare. Cu această ocazie, Napoleon al III-lea, susţinător devotat al românilor, îi cumpără o lucrare, “Vas cu flori” şi, din alte surse, un “Cap de fată” sau o “Ramură de copac”, pentru colecţia sa privată. Evenimentul a fost remarcat de presa românească, care nu a întârziat să scrie despre Grigorescu. Tot în 1868, Grigorescu participă pentru prima dată la Salonul de la Paris, cu o lucrare intitulată “Jeune bohémienne”, eveniment ce echivalează cu recunoaşterea sa internaţională. Urmează numeroase prezenţe la Saloanele şi Expoziţiile Universale de la Paris, Grigorescu câştigând tot mai mult aprecierea publicului şi atenţia colecţionarilor. Peisajul autohton În 1866, anul în care bursa sa ia sfârşit, revine în ţară în lunile de vară şi pictează, în apropiere de Câmpulung, la Dragoslavele şi la Rucăr, după obiceiul deprins din Franţa al lucrului în plein-air, peisaje şi portrete de ţărani. Timp de douăzeci de ani, începând din mai 1968, Grigorescu pictează deseori în această regiune, al cărui relief colinar, armonios şi echilibrat se potriveşte temperamentului său. Peisajele pictate aici demonstrează aprofundarea relaţiei sale cu natura, sub influenţa puternică a stagiului de la Barbizon. Artistul a căutat să reprezinte aceleaşi tipuri de subiecte asupra cărora se opreau artiştii Școlii de la Barbizon sau impresioniştii, în varianta lor românească. Continuându-şi obiceiul lucrului în plein-air, a pictat peisaje cu personaje integrate în natură, redând atmosfera tipică a satului muntenesc, în lumina sa caracteristică. Preluând componenta poetică a subiectului de la artiştii de la Barbizon, Grigorescu a fost atras în special de un anumit tip de peisaj natural şi uman, de zonele de deal ale Munteniei şi de oamenii locului, dar mai ales de raporturile dintre aceştia şi natura în care trăiesc, pe care le-a redat într-o perspectivă romantică. Omul integrat în peisaj, identificat cu acesta, devine tema picturilor lui Grigorescu din această perioadă, pe care o tratează într-un stil cu totul revoluţionar pentru arta românească a timpului: formele sunt construite din tuşe largi, vibrate, cromatica formată preponderent din tonuri de brunuri, gri şi verde se îmbogăţeşte cu accente strălucitoare, folosite pentru reprezentarea zonelor luminoase, aflate în contrast cu cele de umbră. Efectele urmărite prin jocurile de lumină în peisajele lui Grigorescu sunt de natură lirică, uneori cu nuanţe dramatice, în ele reverberând nu numai spiritul înclinat către poezie al artistului, ci şi coordonatele Şcolii de la Barbizon. Grigorescu, prin operele realizate în perioada de după întoarcerea de la Barbizon, introduce peisajul ca gen autonom în pictura românească. În aceşti ani, expresia plastică a lui Grigorescu păstra influenţa maeştrilor lucrului după natură, în special a lui Corot, Courbet şi Millet, în apropierea cărora se aflase adesea în pădurea de la Fontainebleau. Maniera picturală lipsită de artificii a lui Millet şi subiectele rustice asupra cărora acesta se oprea l-au atras de la început, Grigorescu simţind afinităţi artistice şi umane cu artistul francez. Tematica comuniunii omului cu natura, a ţăranului muncind pământul, tehnica contre-jour şi tratarea directă şi sobră a motivului au fost elementele pe care le-a asimilat şi pe care le-a dus mai departe, într-o cheie proprie. Viaţa ţăranului român şi-a găsit în opera lui Grigorescu elogierea, precum ţăranul francez devenea eroul unei epopei, într-o viziune aproape mistică, în creaţia lui Millet (5). Opera „La marginea pădurii” este un exemplu desăvârşit al asimilării procedeelor meaştrilor de la Barbizon într-o viziune care începuse deja să-şi impună originalitatea. Pictura impresionează prin stăpânirea redării luminii, prin măiestria realizării contrastelor dintre zonele umbrite şi cele luminoase, bogăţia detaliilor şi sentimentul liric dominant. Motivul pădurii, unul dintre preferatele artistului, este tratat într-o manieră apropiată de romantism, în care se remarcă aspecte ce ţin de observaţia în plein-air şi studiul efectelor de lumină. Momentul pe care îl alege Grigorescu aici este la apusul soarelui, când sub coroanele copacilor se întinde întunericul, iar razele care pătrund prin desişul vegetaţiei aprind colţuri în culori intense. În peisajul idilic, un personaj abia desluşit în umbra pădurii, armonios integrat în natură, apare pentru a conferi măsură spaţiului înconjurător. Tipul compoziţional este recurent în pictura lui Grigorescu, regăsindu-se pe o perioadă cuprinsă între faza începuturilor, asociată stagiului în pădurea de la Fontainebleau şi ultimii ani ai creaţiei sale. 1 Remus Niculescu, “Grigorescu între clasicism şi romantism” apud Mariana Vida, “Nicolae Grigorescu şi pasiunea vizualităţii” în „Grigorescu pictor al naturii (1838-1907)”, p. 20 2 Ioana Beldiman, “Autour des Grigorescu du musée des Beaux-Arts d’Agen” în “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itinéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme”, p. 44 3 Denia Mateescu, “Un air de parenté: l’heritage français dans la peinture de Nicolae Grigorescu” în “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itinéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme”, p. 17 4 George Oprescu, “Grigorescu şi Franţa. Studiu asupra formaţiei spiri tuale şi artistice a pictorului” apud Mariana Vida, “Nicolae Grigorescu şi pasiunea vizualităţii” în “Grigorescu pictor al naturii (1838-1907)”, p. 22 5 G. Oprescu, “Grigorescu” apud Marie-Thérèse Caille, “La vie des peintres à Barbizon (1834-1875)” în “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itinéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme”, p. 68

bio

Cataloage “Exposition d’art roumaine ancien et moderne”, catalog cu studii de Henri Focillion, Gheorghe Balş, Ion Cantacuzino, Paris, mai 1925 “Grigorescu pictor al naturii “(1838-1907), texte Mariana Vida, coord. Rodica Matei, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti 25 octombrie – 30 martie 2008, 2007 “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itineraire d’un peintre roumaine – de l’ecole de Barbizon a l’impressionisme,” Agen, Musée des Beaux Arts, Somogy éditions d’art, Paris 2006 “Nicolae Grigorescu. Pictură şi grafică”, catalog de Ioana Beldiman şi Gheorghe Cosma, Muzeul Naţional de Artă al RSR, Bucureşti, 1984 NICULESCU, Remus, “Grigorescu între clasicism şi romantism”, Studii şi cercetări de istoria artei, nr 3-4, Bucureşti, 1956 OPRESCU, George, NICULESCU, Remus, “N. Grigorescu. Anii de ucenicie”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1956 OPRESCU, George, “Grigorescu şi Franţa, studiu asupra formaţiei spirituale şi artistice a pictorului”, Bucureşti, 1946 REAU, Louis,” L’art roumain, Larousse”, Paris, 1946 VLAHUŢĂ, Alexandru,” Pictorul Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, 1910 VOINESCU, Teodora, “Epoca de formaţie a lui Nicolae Grigorescu”, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1938 ZAMBACCIAN, K. H., “Pagini de artă”, Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943

dimensions

custom: 92,5

44. La marginea pădurii

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!