Portretul Aniței Greceanu - Artmark România

medium

ulei pe pânză

description

Deși în epocă era practicat un stil pictural a cărui esență era eminamente religioasă, cu rol decorativ în lăcașurile de cult sau în căminele boierești, acest tip de artă bizantină a fost abordat mult mai frugal de către tânărul artist școlit în străinătate. Constantin Lecca se va orienta asupra portretisticii, demonstrând în mod clar influențele școlii vieneze. Își desăvârșește formarea artistică la Buda, Viena, Roma și Berlin, urmând ca la Roma să deprindă meșteșugul copiștilor prin reproducerea unor tablouri celebre. Acestea stau mărturie studiilor realizate în străinătate, iar Constantin Lecca se va număra printre primii artiști români care practică astfel de îndeletniciri. Întors în țară, își deschide propria tipografie la Craiova, în jurul școlii centrale (având încheiată o înțelegere în privința finanțării cu unitatea de învățământ). Vor fi tipărite aici reviste (”Mozaicul” rămâne printre cele mai cunoscute), diverse publicații creștine sau de uz moral, piese de teatru sau dicționare. Va ocupa apoi catedra de desen și caligrafie a școlii de la Craiova și va fi, de asemenea, primul profesor de desen al lui Theodor Aman și Petre Alexandrescu. Cronicile vremii îl descriu drept un pictor influent, care a realizat pânze monumentale dedicate domnitorilor Mihai Viteazul, Radu Negru-Basarab, Dragoș Vodă, Dimitrie Cantemir, sau Ștefan cel Mare expuse ulterior în Școlile din București, spre a servi drept izvor istoric și prilej de admirație elevilor acestor școli. Va aborda cu aceeași iscusință și subiecte istorice ca încheierea păcii, desfășurarea bătăliilor sau a descălecatelor; dar va rămâne, în esență, un pictor romantic. Va întemeia un așa-zis ”triumvirat” în epocă, alături de pictorii Mișu Popp și Barbu Stăncescu. Împreună vor prelua diverse comenzi, de la pictarea stemei țării pe drapelele oștirii și până la zugrăvirea de biserici. Constantin Lecca manifestă însă o predilecție deosebită pentru revelarea caracterelor umane în portrete. Surprinde chipuri de nobili înstăriți, medici sau preoți; dar își pictează și soția, copiii, verii sau alți membri ai familiei. Aceste portrete sunt veritabile documente de epocă, datorită migalei de miniaturist pe care o atestă artistul în redarea vestimentației, a coafurilor, a dantelelor și a podoabelor. Realizează, practic, o întreagă galerie de portrete dedicată boierimii românești, însă se va orienta adesea și către propria-i persoană. Creează ciclul tematic al autoportretelor: aflat încă sub influența romantimsului vienez, dar în Italia, schițează un prim autoportret de tinerețe, păstrat astăzi de Academia Română. Realizată cel mai probabil la mijlocul secolului al XIX-lea, opera de față ne oferă, prin vestimentația și coafura specifice, vestigii ale unei întregi epoci. Rochia sobră, dar elegantă; părul prins după moda vremii; bijuteriile din aur, perlele și pietrele prețioase dezvăluie indicii importante cu privire la statutul social și rangul nobiliar al protagonistei. Cu o valoare remarcabilă, însă nu atât de ușor de procurat, perla apare drept un simbol pe ale cărui valențe le putem desluși în celebra expresie latină ”vanitas vanitatum”. Existența fatidică e încununată așadar de călătoria spirituală către atingerea perfecțiunii, iar perla devine un simbol al luminii și al feminității. Perla reprezenta de asemenea puterea și statutul, însă se putea traduce și prin trimiteri la divinitate. Cu valențe emblematice, dispuse mai ales în colecțiile regilor și ale nobilimii, perlele își vor face apariția în operele unor artiști precum Boticelli, Tiziano sau Vermeer. Cu priceperea miniaturistului, Constantin Lecca se va opri asupra unor detalii de ordin vestimentar precum dantela diafană cu irizații transparente, ce lasă să se întrevadă coloritul epidermei ce rezidă dedesubtul ei. Remarcăm de asemenea migala sub pecetea căreia a fost modelat șiragul de perle, atenția deosebită pe care o acordă artistul cutelor formate de închiderea nasturilor, bijuteriile aurite care împodobesc degetul inelar, dar și brățara în care distingem, lucrat cu aceeași deosebită atenție la detalii, portretul unui nobil. În jurul claviculei se evidențiază un seducător joc al eleganței, consemnat atât prin întrebuințarea materiilor prețioase, cât și prin intermediul celor diafane. Chipul respectă proporțiile fizionomice și păstrează mai degrabă o expresie neutră care tinde către schițarea unui zâmbet nedeslușit. În ceea ce privește coafura, remarcăm, în părul strâns atent, un tipar utilizat și de alți pictori ai vremii (J.H. Neuman în portretul ”Johanna Maria Constantia Vreede”, Émile Auguste Hublin în ”Portretul unei femei” sau Francesco Hayez în ”Ritratto di Giuseppina Negroni Prati Morosini”). Postura se înscrie, de asemenea, printre ipostazele preferate de nobilimea vremii. A sta la ”pozat” căpăta valențe unui veritabil ritual cu rădăcini încastrate de-a lungul mai multor secole. Putem menționa, așadar, postura demnă, cu spatele drept și capul ridicat, și cu bărbia situată într-o ușoară ascensiune. Privirea e ațintită către un punct focal extern; protagonista își concetrează aici atenția undeva în partea exterioară stângă a lucrării. Poziția mâinilor pare să fie îndelung studiată, acestea fiind așezate cu grijă deasupra trupului. În mâna dreaptă deslușim detaliile unui eventai, susținut între degete mijlocii, în pumnul strâns cu delicatețe în jurul obiectului. Mâna stângă e mult mai puțin contractată, degetele sunt apropiate, ușor îndoite, lăsând să se întrevadă bijuteriile purtate de protagonistă. Dacă brațul stâng alunecă ușor pe lângă corp, brațul drept pare a fi proptit pe masa situată lână personaj. Susținându-și greutatea corpului pe șezutul fotoliului și pe cea a brațului drept pe suprafața mesei, protagonista va izbuti să reziste în mod remarcabil orelor petrecute în ipostaza statuară în fața pânzei artistului. Vom observa că artistul s-a preocupat cu aceeași pricepere a miniaturistului și de exemplificarea vasului cu flori. Sculptat în relief, cel mai probabil în bronz, vasul redat în nuanțe de brun prezintă în partea de jos volume mai largi din care răzbat mici trupuri în mișcare, în timp ce partea de sus se îngustează și susține tulpinile firave ale florilor. La o privire mai atentă, vom remarca utilizarea recurentă a bujorilor în opera lui Constantin Lecca. Aceștia apar îndeosebi în portretele feminine, fie așezați meticulos în vase baroce, fie dispuși cu atenție în mâinile protagonistelor. De la portretele Eufrosinei Lecca, la marea galerie de portrete ale soțiilor de nobili și până la opera de față, bujorii ne surprind cu petalele lor înflorite, cu frunzele verzi și vitalitatea debordantă. Cu origini în arta asiatică din perioada dinastiei Joseon, bujorul, considerat ”regele florilor” în cultura chineză, va deveni laitmotiv în numeroase opere de artă. Artiștii îl preiau și îl perpetuează în operele lor, transferându-l astfel din sfera unui element advjuvant care are rolul de a potența valoric compoziția în rolul de protagonist, către prim-planul pânzei. De la bujorii lui Manet și până la somptuoasele buchete bogate în simboluri pe care le întâlnim în Epoca de Aur olandeză, bujorii au bucurat atât artiștii, cât și privitorii cu tulpinile, frunzele și petalele lor înflorite. Făcând trimitere la regalitate, nobilime sau prosperitate, buchetele colorate vor fi dispuse în general în fața fundalurilor redate în culori închise, pictorii făcând astfel apel la un contrast cu rol de intensificare a semnificațiilor. Constantin Lecca se va subscrie acestui cult al florilor care păstrează acuratețea naturii și care o înfrumusețează totodată. Cu petalele mari și splendida gamă de culori, bujorii au fost adesea remarcați în operele de artă în preajma regalității. Putem observa însă, că în lucrarea de față, simbolistica bujorilor înfloriți se află în opoziție cu efemeritatea încastrată în textura perlelor și în broderia fină a dantelelor. Încadrat într-un decor cu o scenografie simplă, însă atent studiată, în care predomină accentele de roșu (în fotoliul impunător, în redarea florilor ori a pânzei care acoperă masa), modelul de față se înscrie cu succes în galeria de portrete anterior menționată, în realizarea căreia Constantin Lecca a fost preocupat de relevarea veleităților sale artistice și afirmarea în rangurile înalte ale societății deopotrivă. Conservând canoanele prestabilite, artistul își va îndrepta atenția către redarea fidelă a trăsăturilor personajului. Cu o deosebită putere de sinteză, pictorul va întrebuința tehnici specifice neoclasicismului și romantismului. Se va orienta către redarea veridică, va renunța la artificiile neesențiale și va scoate în relief componenta intelectuală prin redarea statului personajelor (transcrie de obicei trăsăturile unor personalități reputate cu ranguri înalte, membrii ai familiilor regale sau nobilimea vremii). Constantin Lecca va interveni mult mai puțin asupra fundalului, optând pentru o paletă sobră, dar simplă, care să reliefeze bogăția detaliilor din redarea protagoniștilor. Va miza, de asemenea, pe efectul de clarobscur pentru sublinierea tridimensionalității elementelor compozițiilor sale și pentru scoaterea în evidență a anumitor stări. Artistul va sculpta, prin urmare, volumele subiectelor cu ajutorul efectelor de lumini și umbre.

bio

THEODORESCU, Barbu, ”Constantin Lecca”, Monitorul Oficial, București, 1938.

dimensions

width: 88 cm
height: 108.5 cm

81. Portretul Aniței Greceanu

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!