Florăreasă  - Artmark România

semnat și datat dreapta jos, cu gri, Nicolae Vermont, 1914 

ulei pe pânză

Născut într-un mediu intelectual, cu un frate jurnalist și o soră actriţă, Nicolae, cel mai mic copil al familiei Grünberg (numele evreiesc al tatălui) a fost şi cel mai libertin dintre toţi. Mediul academic românesc, rigid și învechit, i-a displăcut până la momentul admiterii la Școala de Belle Arte, în 1881. Originea înclinației către domeniul artistic a fost, exagerat, atribuită de critici întâlnirii cu Grigorescu la frageda vârstă de 8 ani. La Belle-Arte i-a avut colegi pe Luchian, Aricescu, Fritz Storck, alături de care a participat la manifestările secesioniste ale Independenților sau ale Tinerimii Artistice la cumpăna dintre secole. Sub îndrumarea lui Theodor Aman, și-a desăvârșit desenul și a învățat tehnica gravurii. Cu adevărat providențială pentru viața sa artistică a fost deprinderea acestei tehnici, mapa cu gravuri în acvaforte prezentată la examenul de la Academia Regală din Munchen asigurându-i admiterea la clasa de pictură a lui Ludwig von Loefftz. La încheierea studiilor muncheneze, în 1893, a revenit pentru o scurtă perioadă în ţară, apoi s-a mutat la Paris, unde şi-a organizat un atelier şi a continuat studiul clasicilor, vizitând muzeele Europei. În stilul şi tehnica pictorului influența şcolii germanice a prevalat, dat fiind că cei 2 ani petrecuţi în Franţa nu i-au alterat viziunea, în ciuda efervescenţei impresionismului francez din ultima decadă a secolului al XIX-lea. Reîntors în ţară, Vermont s-a integrat perfect în viaţa artistică bucureșteană, fiind implicat în acţiunile progresiste ce animau scena culturală şi publicistică a ultimilor ani ai secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Semnatar al scrisorii-protest a Independenţilor din mai 1896, participant la Expoziţia Independenţilor din aceeaşi lună și membru fondator al Societăţii Ileana, un an mai târziu, Vermont și-a legat numele de cel al colecționarului-mecena, Alexandru Bogdan-Pitești, ”agitator” al vieții artistice bucureștene. Amfitrion al cenaclurilor și dineurilor organizate de acesta, Vermont a fost unul din pictorii cei mai apreciați de colecționar. La debutul în critica de artă, Bogdan-Pitești îl elogia pentru orientarea simbolistă, acesta fiind începutul prieteniei celor doi. În același timp, nu s-a ferit să îl critice către 1910 când i s-a părut că acesta făcea concesii genului facil, al ”tablourilor de genre”. Din punct de vedere al temei, Vermont a operat de-a lungul carierei o înrâurire a portretului cu scena de gen. Portretul este una din temele pe care le-a exersat în toate perioadele – la academie, în stil realist, tipic munchenez, la reîntoarcerea în țară, influențat de simbolism, în perioadă interbelică, în momentul clasicizării modernității. În ceea ce privește scena de gen, temă legată de influența factorilor sociali și culturali, pictorul a oscilat în funcție de epocă, între diverse subiecte. În cadrul lor, portretul nu este estompat de complexitatea tematică ori stilistică. În pânzele lui Vermont cu ţigănci, ţărani, florărese ori mici meşteşugari, desprinşi din urbea ce le impune meseria și stilul de viaţă, pictorul încearcă să acceseze planuri psihologice revelatoare pentru personajele relativ banale pe care le reprezintă, Bucureştiul începutului de secol fiind împânzit de aceste categorii sociale. Narativul tabloului rămâne intact. Compoziţia se susține prin caracteristicile portretistice. Chipul florăresei, deschis şi cald, este evidenţiat, iluminat de o sursă de lumină incertă. Ea reprezintă, de fapt, punctul central al unei lucrări care, aparent, ne prezintă o doamnă din mica burghezie alegând un buchet de flori. De la veşmintele terne, culoarea neatrăgătoare a rochiei şi până la atenţia redusă oferită de Vermont în realizarea tuşelor şi liniilor trupului personajul feminin din stânga, observăm că acesta este construit în antiteză cu tânăra din dreapta, personaj timid, cu capul plecat către coşul ce îi defineşte existenţa. Rochia colorată, în tușele nervoase ale unui Vermont recunoscut pentru viteza execuţiei, încarcă personajul cu o aură de jovialitate, contrar preceptelor învăţate de la maestrul său de la Munchen, Loefftz, care nu s-a desprins niciodată de sobrietatea academică. Lecţia muncheneză nu a însemnat doar educaţia unui desen riguros. În cei 5 ani petrecuți în capitala bavareză a luat contact cu diverse mişcări artistice, la fel vigoarea tuşei şi a culorii este probabil asimilată în serile deschise de pictură ale americanului Frank Duveneck, în atelierul-şcoală al acestuia. Un factor important în creaţia lui Vermont a fost noua călătorie la Munchen, de această dată în anii maturității, pe parcursul ui 1910, an ce marchează schimbarea modalității de abordare şi finalizare a unui tablou. De asemenea, apar scenele intimiste şi dispar, treptat marile compoziţii tematice, sociale. Predomină lumea micii burghezii, a unui clase stabile social, ce dă o explicație abundenţei tematice în opera lui Vermont- de aici veneau comenzile, nevoile financiare fiind unul din motivele mutaţiei stilistice. Vermont pictor-coregraf, reuşeşte să desprindă naraţiunea tablouluide mediul natural în care aceasta se derula. Fundalul este estompat, atât prin eliminarea decorativului, cât şi prin lipsa interesului pentru context. Prezentarea teatrală îşi are originea în portretistica academismului german, în care se regăsește aceeași emfază a subiectului fără a deraia construcţia spaţiului. Mai mult decât atât, această punere în scenă, în care personajele par decupate din mediul lor natural, explică experimentele de lumină pe care pictorul le realiza în atelier. Efectul luminii de atelier, luminii artificiale, devine preocuparea unui artist experimentat, stăpân pe crearea unor lucrări stabile compoziţional chiar şi în lipsa elementului primordial, modelul, în ciuda faptului că Vermont avea un model preferat, ţiganca Dena. Pictorul își conturase, tipologic, modelul ideal, muza ce va acapara lucrările ulterioare, în care modelul devine de prisos pentru un imaginar plastic conturat.

BUSUIOCEANU, Alexandru, ‘‘Scrieri despre artă’’, Ed. Meridiane, București, 1980 Muzeul Național de Artă al României, “Culorile Grădinii în peisajul românesc 1850-1955’’, București, 2006 PAVEL, Amalia, IONESCU, Radu, ‘‘Nicolae Vermont’’, Ed. Academiei, 1958 Muzeul Național de Artă al României, ‘‘Atelierul Modelul Pictorul’’, București, 2008

custom: 60,5

10. Florăreasă

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!