Izvorul de fluturi  - Artmark România

semnat dreapta jos, cu negru, în monogramă, TUC 

ulei pe pânză

Pe verso Etichetă: Izvorul de fluturi, 57,5 x 79, Per. Simbolică, Ul. Pânză, 1957 Ion Țuculescu s-a născut la Craiova în 1910 și a fost un autodidact, un ”caz” așa cum îl numea George Oprescu subliniind apariția meteorică a artistului. Țuculescu a fost un pasional toată viața – la Facultatea de medicină s-a înscris după ce bunul său prieten și coleg de la Facultatea de Științe Naturale, Sandu A . Sturdza se înscrisese la rându-i – iar cu Octav Angheluță, după mărturille acestuia, se certa adesea, pentru a reveni senin după câteva zile. A expus pentru prima dată la Craiova, în 1925, alături de A. D. Hagiu, dar a trimis prima dată o lucrare la Salon abia în 1936. Între timp îl cunoscuse pe Octav Angheluță în circunstanțe cât se poate de banale. Țuculescu, profesor de higienă, s-a nimerit în aceeași mașină de transport în comun cu profesorul de desen Angheluță. Pe cei doi i-a legat o durabilă prietenie, de la Angheluță rămând o descriere revelatoare asupra modului în care picta Țuculescu. Febril, în perioade când simțea o imperioasă nevoie de a lucra. Aflăm tot de la Angheluță că spațiul, și așa strâmt al apartamentului din Lizeanu, nr. 5, fusese transformat treptat, aproape în totalitate, în atelier, în mansardă Țuculescu ajungând să-și amestece culorile pe linoleumul de pe jos. Astfel se explică de ce tocmai la îndemnul său, Țuculescu a ales să trimită la Salonul din 1936 lucrarea Crapul, care însă, nu era admisă. Traseul artistic al pictorului până la abstractizarea care l-a făcut celebru, a trecut prin academismul specific Școlilor de pictură pe care pictorul nu le-a frecventat, însă lucrări ca Flori de cais, realizată la 14 ani ori Portretul actriței Aura Fotino, realizat la 16 ani, ne dovedesc că, asemeni oricărui modern, Țuculescu a învățat să contruiască foarte bine, pentru a ști să deconstruiască ulterior. Nici portretele din adolescență, dar nici peisajele din anii 30, de la Balcic nu anunțau exploziile ulterioare de culoare. ‘‘În 1936 şi 1937 am lucrat în Grecia şi Turcia numeroase peisaje în care apărea un temperament blând, entuziasmat şi optimist. Aproape totdeauna nu pictam decât peisaje însorite. Iubeam culoarea. În armoniile mele de atunci predomina albastrul blând şi catifelat al cerului grecesc. Mă aşezam liniştit în faţa unui peisaj cu pământuri roşcate ori de un verzui cald şi pictam ce vedeam’’, mărturisea Ion Ţuculescu. Autodidact, a ştiut să extragă din studiul naturii elementele necesare pentru a merge mai departe în propriile căutări artistice, pornind de la Art Nouveau şi de la şcoala picturii impresioniste,descoperind ulterior forța expresionismului. Țuculescu s-a afirmat în perioada numită de Ioana Vlasiu, anti-estetizantă, dominată de o pictură de contraste, viguroasă, exaltată cromatic. Pictorul a depășit rapid realismul figurativului, fiind un posedat de tip dionisiac (Nicolae Argintescu Amza). În același timp, apar, pe lângă tonurile luminoase, nuanțe cromatice sumbre, încărcate de dramatism. Panteismul cromatic (Magda Cârneci) impunea o trăire intensă a realității și rupea imaginea de funcția sa mimetică. ‘‘Pictura nu mă mai aştepta pe câmp’’ afirma artistul, în 1947, moment din care se poate spune că începe perioada sa folclorică, culminând apoi cu cea totemică. Treptat, Ţuculescu a convertit observaţia naturii în adevărate structuri onirice, precum cele din ciclurile ‘‘Fluturi’’, ‘‘Toteme’’ sau ‘‘Aureole’’, unde unul şi acelaşi motiv este tratat divers, în abordări obsesive, care produc interpretări artistice variate, menite a alcătui un ciclu tematic. La baza acestei convertiri ar sta motivul folcloric extras din contactul estetic cu scoarțele românești. Motivul folcloric fusese supus de Țuculescu și nu invers. Studiul folclorului a fost mijlocul prin care a ajuns la pictura abstractă. Petru Comarnescu sugera ecouri ale influenţei lui Kandinsky şi Paul Klee, în special a ermetismului lucrărilor celui din urmă. Ultimele lucrări ale lui Ion Ţuculescu trădează o stranie îmbinare între un lirism interior şi o exprimare violentă prin culoare și abundență de pastă. Elemente simbolice, arhetipale, încărcate de semnificații, grupate în structuri repetitive, recreează o lume percepută cu maximă subiectivitate. Ochii - simbol al cunoașterii și vigilenței, dispuși după modelul totemului. Până la această fază încare totul se abstractizează, Țuculescu trece prin așa-numita faza simbolică. Lucrările se plasează undeva la granița dintre abstracție și rămășițele figurativului. Peste fragmente de peisaje încep să apară structuri repetitive, totemice, a căror antecesor pare să fie gruparea compactă de perechi de ochi, dar și repetiții de motive florale specific românești, de pe scoarțe care se metamorfozează, ca în cazul de față în fluturi.

Ion Țuculescu. Expoziție retrospectivă, Muzeul Național de Artă al României, București, 1999 BACONSKY, A.E., Ion Țuculescu, Ed. Meridiane, București, 1972 COMARNESCU, Petre, Țuculescu, Ed. Meridiane, București, 1974 VLASIU, Ion, Ion Ţuculescu, Ed. Meridiane, București, 1996

width: 79 cm
custom: 57,5

Pe verso Etichetă: Izvorul de futuri, 57,5 x 79, Per. Simbolică, Ul. Pânză, 1957

37. Izvorul de fluturi

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!