Fiul pădurarului - Artmark România

signature

semnat dreapta sus, cu negru, N. Tonitza

medium

ulei pe carton

description

Este de prisos să discutăm despre adevărata însemnătate a picturii lui Tonitza, unul dintre cei mai tezaurizați artiști pe care perioada modernă, interbelică, i-a putut oferi culturii românești. Scriitor și epistolist, profesor de pictură la Academia de Arte Frumoase din Iași, apoi rector al instituției pe care o reformase prietenul Ștefan Dimitrescu, Tonitza reprezintă unul dintre monumentele culturii românești, cel puțin în domeniul plasticii și al criticii de artă. Nicolae Tonitza - pictorul copiilor. Probabil a fost primul lucru pe care mulți dintre cei care astăzi apreciază pictura lui Tonitza l-au auzit și cunoscut când au dat cu ochii prima dată de pânzele moldoveanului. Este o afirmație la fel de facilă ca și pictura pe care copiii, atât de îndrăgiți de pictorul ce a însemnat mult mai mult decât un simplu portretist, o practicau și o trimiteau maestrului pentru a fi apreciată. Însă afirmația, odată ce a fost disecată și eliminată, nu ne oferă decât prilejul să investigăm cu adevărat însemnătatea ei efectivă. Portretul, practicat încă de pe vremea când se afla pe băncile Școlii de Arte Frumoase din Iași, a reprezentat poate una dintre cele mai aplaudate categorii picturale în care artistul s-a avântat. Resursele documentare ne oferă o imagine relativă asupra lucrărilor de sfârșit de prim deceniu al secolului al XX-lea până spre perioada de după descoperirea Balcicului, spre sfârșitul vieții. Câteva portrete de bătrâni realizate la Munchen, în perioada bavareză, și probabil cel mai vechi portret cunoscut nouă astăzi, portretul mamei maestrului său, al Baronesei von Habermann, sunt date certe ale unei tendințe evidente spre o cercetare scrutătoare a firii umane. Pentru un personaj ca Tonitza, apariția unui astfel de gen pictural este evident reglementată de năzuințe psihologice nutrite în sufletul unui adevărat cercetător al vieții, cu atât mai mult cu cât știm astăzi că nu a făcut o carieră din vânzarea portretelor, deci nu avem de a face cu un rece realizator de comenzi. Un prim autoportret, datat 1911, alături de desenarea chipului soției Ecaterina, în 1913, ne aduc în prim plan pentru prima dată universul intim, pe care îl va prezenta atât de puternic în deceniul următor. Primul război mondial, prizonieratul și apoi vitregiile unei vieți sărăcăcioase vor transforma definitiv percepția lui Tonitza asupra omului, și dacă și până atunci se arunca în polemici asupra condiției umane, perioada imediat următoare războiului ne oferă un acid critic al societății românești. Pictura sa se îndrepta atunci spre omul simplu, ororile războiului, viața într-un lagăr sau sărăcia unei nații fiind doar unele din temele cel mai mult abordate. Însă nici acum chipul nu dispare, ci este esențializat și pus în subordinea motivului central, iar sarabanda de fețe triste ale unor femei văduve la cimitir sau de chipuri șterse ale gloatei ce formează coada la pâine este concretizată și absolutizată în final prin pictarea omului unei noi lumi, Gala Galaction, în 1920. Toată această etapă oferă portretului calitățile expresive necesare acelei manifestări sociale propovăduite de satiricul Tonitza. Apariția copilului în câmpul vizual al lui Tonitza a fost evident legată de nașterea propriilor copii, două fete, Irina (n.1917) și Catrina (n.1914), și un băiat, Petru (n.1915), alături de Silică, infantul care a dispărut în perioada de ședere la Vălenii de Munte, au alcătuit un mediu extrem de tineresc în casa familiei Tonitza. Toți cei patru apar în pânzele tatălui lor, în diverse ipostaze și însemnătăți. Probabil cel mai dramatic moment rămâne moarte celui mai mic, Silică, cel ce reprezintă modelul acelor minunate capetele de bebeluși cu care Tonitza ne încântă. Prima perioadă cu adevărat însemnată în cariera lui Tonitza este echivalentă șederii la Văleni, unde între 1921 și 1924 creează și trăiește alături de numeroasa sa familie. Începea atunci cu adevărat o analizare a orizontului profund umanist. Chiar dacă încă trimitea la București desene ce îl fixau drept solidar cu clasele muncitorești, adevărata lecție umană o primea în propria-i casă. Se producea o adâncire și o îmbogățire tematică, coloritul primea o nouă strălucire, cu adevărat afectivă, pe scurt, Tonitza își câștiga pânză cu pânză locul în istoria artei, așa cum îl știm noi astăzi. Viața alături de cei patru copii, nepoata Nineta fiind și ea prezentă în casa pictorului, a reprezentat principala sursă de vizual pentru încă bolnavul Tonitza, al cărui reumatism îl împiedica să se aventureze în mari excursii în afara casei. Chiar dacă majoritatea tablourilor ce ne prezintă capete de copii surprind aproape exclusiv fața, nu înseamnă neapărat faptul că personajele au pozat. Timpul petrecut în casă, alături de copii i-ar fi putut oferi destule prilejuri pentru o fină observație, continuată cu o pictare din memorie, fapt evidențiat și de multitudinea schițelor și eboșelor. Desigur că micuții au trebuit să stea uneori nemișcați în fața tatălui scrutător, dar imaginile ne relevă mai mult un portret psihologic decât unul rece, fotografic, ceea ce ne îndreaptă către concluzia unei maniere atipice de pictare. Un fin psiholog, Tonitza încerca să îi înțeleagă pe mai micii lui prieteni prin pură observație, iar pictarea devenea prilejul unei reportretizări în funcție de caracterul fiecărui copil în parte. Mai mult decât atât, chiar dacă extrem de realist, Tonitza nu ezita să se aventureze în compuneri lirice, în care copiii lui erau integrați în atmosfere ca de basm, schimbați sau chiar mai crescuți decât în realitate. Spre exemplu Catrina, fiica cea mare, apare drept o personificare a primăverii în “Copil în câmp de flori” ( “O floare între flori”), într-o apariție suavă și meditativă. Tot în această perioadă apar și primele portrete de copii integrate acelui fundal floral binecunoscut. Apariția perdelei cromatice a fost catalogată de unii critici de artă drept o preluare sintetizată a perdelei înflorate din “Lăutul” lui Luchian, știindu-se vasta apreciere pe care Tonitza a resimțit-o față de Ștefan Luchian. Chiar dacă nu se dorea a fi un cadru pur decorativ, planul secund al acestor compoziții devine prilejul unor jocuri cromatice foarte expresive, sustras parcă din scoarța românească tradițională. Mai mult decât atât, putem aprecia drept justă și o altă sursă de influență pentru acest fundal, și anume admirația pentru tradiția vechii ceramici românești, pe care nu de puține ori a reînviat-o în naturile statice de mai târziu. Acest complex imagistic s-a tradus în pasiunea cu care pictorul a transpus și sintetizat decorul tradițional în colorit viu, smălțat, coerent modelat de sobrietatea cromatică a vechilor meșteri folcloriști. Tonitza reușea în astfel de opere să îmbine două teme diferite, creând un tablou complet al vieții idilice, copilăria și primăvara, vestită de abundența florilor și de însemnătatea primară a acestora. În plus față de fixarea unui fundal decorativ, planul secund reușește să “arunce “ în prim-plan chipul, aceste opere fiind definite de acel decupaj portretistic, modelat și cu ajutorul unei materialități a pastei. În cazul operei noastre aceste lucruri sunt extrem de bine conturate, mai ales că aici, Tonitza a ales să se folosească de constrastul valoric. Ceea ce fixează definitiv opera în gama acelor portrete tipice sunt ochii, acei ochi atât de înțepători. Din această corolă învolburată și expresivă a unor flori, capul copilului blond se ivește și iluminează întreaga compoziție. Chipul suav, inocent și neștiutor este pictat în tonalități calde și fragede, la care accentele de ocru, când deschis ori nuanțat spre brun, de roșu ori de cafeniu vin să adauge cu grație la această apariție discretă. Tușele se topesc sub calmul cromatic, dar ceea ce frapează sunt ochii, de un verde atât de misterios, încât simplul portret de copil pare prea puțin pentru o astfel de compoziție accentuată în jurul unui singur punct de focalizare. Astfel cade asupra privirii acel accent expresiv ce subliniază totodată starea și sufletul copilului, dar poate și mai mult exaltarea spirituală pe care o simțea pictorul. Așa cum Da Vinci se autoportretiza în multitudinea de chipuri pe care le crea, așa și Tonitza se privea pe sine prin ochii copiilor pictați cu atâta grijă și zvăpăiere sufletească. Pentru a înțelege și mai bine starea în care se afla artistul în acea perioadă putem analiza unul dintre cele mai expresive autoportrete ale genului, pictat de Tonitza în 1923, mai mult decât elocvent pentru omul care era. În cazul portretului nostru, ca de altfel la toată seria de chipuri din această perioadă, focusul, centrul de gravitate și expresivitate, este concentrat desigur în ochii deosebit de expresivi, a căror lumină interioară reflectă și vibrează în întreaga compoziție. Ei acaparează o bună parte a chipului, se contopesc cu genele și sprâncenele, ce se topesc sub căldura acelui verde de smarald, amintind de o apariție nepământeană, ca de luceafăr. În aceeași manieră inefabilă de semitransparență, nasul și buzele roșii sunt numai menționate, impresia fiind subordonată și topită de înflăcărarea unei priviri pătrunzătoare. În celălalt plan cromatic, eficient conturat prin corola florală, Tonitza se folosește de o masă decorativă “explozivă”, iar prin înstelarea cu stropii atât de vii de culoare ai frunzelor și florilor stilizate, fundalul nu se pierde în acel portret stereotip academist. Probabil din motive de regie cromatică, Tonitza ornamentează și costumul modelului, cămașa fiind brăzdată de buline albăstrii, mai mult decât eficiente în finisarea acestui joc cromatic, atât de viu ritmat. Unicitatea acestor portrete, pline de poezie și efemer, este cu atât mai evidentă nu numai din cauza faptului că ele nu apar nici măcar la epigonii lui Tonitza, dar chiar nici moldoveanul nu le va mai relua în anii ce urmează. Direct legate de starea proprie dar și de propriul mediu familial al primei jumătăți de deceniu al treilea, aceste opere vor persista doar în perioada copilăriei propriilor copii, pentru ca mai târziu să devină portrete de adolescenți, anonime sub imperiul unei plastici esențializate. “Fiul pădurarului”, chiar dacă nu portretizează pe unul dintre copiii lui Tonitza, se încadrează astfel în această continuare cronologică a primelor apariții de chipuri, iar fixarea pe un traseu compozițional coerent pare să țină de perioada copilăriei, fixată în timp chiar de proprii fii. Tonitza devine poetul cel mai însemnat și cel mai sensibil al candorii tinereții și reușește să contopească elementele cele mai strălucite în formularea portretului ideal al copilăriei și adolescenței.

bio

BREZIANU, Barbu,”Nicolae Tonitza”, Ed. Arta Grafică, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “Nicoale Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru,”N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962

dimensions

height: 27 cm
custom: 29,5

research_info

Opera a participat la expoziția retrospectivă de pictură și grafică Nicolae N. Tonitza 1979 și este menționată în catalog la cat. 33, colecția ministru Alexandru Bîrlădeanu, București

15. Fiul pădurarului

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!