Ulcică cu flori de câmp - Artmark România

signature

semnat dreapta jos, cu roșu, I. Andr

medium

ulei pe pânză

description

„Încadrată în marele curent al plein-air-ismului european din ultimele decenii ale veacului trecut, pictura lui Andreescu poartă amprenta unei individualităţi artistice de neconfundat (...) În legătură cu Andreescu se poate vorbi totuşi si de o «originalitate», dar nu în accepţiunea obişnuită a acestui cuvânt, ci de acea «originalitate» dificilă ce decurge în mod nemişlocit din profunzimea simţirii artistului şi din perfecţiunea realizării operei sale.” (Vasile Varga, Eleonora Costescu) Ioan Andreescu s-a născut la Bucureşti în 1850, în familia unui negustor. Tatăl său, Andrei Dobrescu, preocupat să-i asigure o educaţie mai înaltă decât a sa, îl înscrie la pensionatul particular al lui Andreas Apostolatos. Îşi continuă apoi studiile, după o întrerupere de doi ani, la Gimnaziul „Lazăr” din Bucureşti, unde se afirmă aptitudinile sale pentru desen. Odată absolvit ciclul secundar, urmează Colegiul ”Sf. Sava”, însă curând, situaţia financiară a familiei cunoaşte un declin, iar Andreescu este nevoit să se gândească la o carieră care să-i asigure un venit, într-un timp cât mai apropiat. Părăseşte cursurile colegiului pentru a se înscrie, în 1869, la recent înfiinţata secţie de desen liniar şi caligrafie a Şcolii Naţionale de Arte Frumoase, condusă de Theodor Aman. Andreescu frecventează timp de doi ani cursurile de desen şi sporadnic, pe cele de pictură, unde constată că nu este atras de stilul practicat de Aman sau de Tattarescu şi nici de lecţiile de desen artistic pe care aceştia le predau. Cursurile pe care le găsea interesante erau cele ţinute de C. I. Stăncescu, profesor de estetică şi istoria artei. De la acesta a aflat pentru prima dată Andreescu de artiştii de la Barbizon şi de noile principii ale picturii de peisaj, prin care putea înţelege acum picturile lui Nicolae Grigorescu. Opera acestuia, prin noutatea şi semnificaţiile pe care le aducea, avea să aibă ecouri adânci în creaţia lui Andreescu. Apariţia lui Grigorescu în peisajul artistic românesc, dominat de academismul profesorilor de la Şcoala de Arte Frumoase, avusese efectul de a declanşa contestarea autorităţii acestora. Criticile aduse maeştrilor săi l-ar fi influenţat pe studentul pe atunci, Andreescu, care se opunea, prin structura sa, dogmelor impuse de şcoală. Istoricul de artă Radu Bogdan aduce lumină, în studiul său exhaustiv dedicat operei lui Andreescu, asupra cadrului epocii, în care schimbările întrevăzute în pictura românească întâlneau predispoziţiile, încă nedesluşite complet, ale tânărului artist. Luptându-se cu lipsa de apreciere a profesorilor săi, care căutau alte valori în lucrările de artă decât cele care emanau din talentul lui Andreescu, a eşuat în mai multe rânduri în încercarea de a obţine un post de profesor de desen şi caligrafie. După doi ani de sârguinţe, în 1872, este numit profesor cu titlu provizoriu la Seminarul episcopal din Buzău. Aspiraţiile sale par de neînţeles acum, cunoscând resursele artistice de care dispunea Andreescu, însă devin clare atunci când aflăm modestia care îl caracteriza şi neîncrederea în capacităţile artei, după experienţa şcolii de arte, care îi pune în faţă numai câteva reproduceri după opere din arta universală, pânze academice şi o seamă de prelegeri, care îl lăsară indiferent. Odată ajuns în pădurile din jurul Buzăului, colindând dealurile şi văile, cunoaşte meleagurile simple şi liniştite cu care rezonează şi simte ritmurile naturii. Din admiraţia pentru stejarii bătrâni, iazul mărginit de arbuşti şi plante, câmpia deschisă unde, odată pe an, privea oamenii adunându-se la bâlciul de Drăgaică, se declanşează impulsul creator şi pe măsură ce lucrează, află în pictură mijlocul de a se descoperi pe sine şi scopul însuşi al vieţii sale (Oprescu, 1932). Acest moment, în care i se întrezăreşte în artă posibilitatea unui limbaj şi devine determinat să îl aprofundeze, marchează începutul existenţei sale ca artist (Mereuţă, 1972). Tânărul profesor avea să fie convins de puterea de sugestie a artei cu ocazia expoziţiei ”Societăţii amicilor bellelor-arte”, deschisă la Bucureşti în 1873. Aceasta prezenta o retrospectivă amplă de opere româneşti şi străine, provenind din aproape toate colecţiile particulare ale vremii, între care şi 146 de picturi de Nicolae Grigorescu, realizate la Barbizon şi în ţară – prima expunere de proporţii a operei sale la Bucureşti. Dintre acestea, peste 40 reprezentau peisaje pictate după natură, care mărturiseau în bună măsură principiile şcolii de la Barbizon, alături de portrete şi scene de interior, care au avut un efect puternic asupra lui Andreescu. Întâlnirea pentru prima dată cu o artă proaspătă, care exprima cu libertate un sentiment profund, ar fi produs revelaţia marii creaţii şi impulsul pentru urmarea vocaţiei sale (Bogdan, 1969). Mai mult, a fost impresionat de logica opţiunilor pe care le-a putut descifra în diversitatea obiectelor de artă pe care expoziţia le găzduia, de existenţele paralele ale diferitelor structuri de gândire, care i-au oferit tânărului artist un prilej de cercetare. În cei şase ani pe care îi petrece la Buzău, Andreescu cunoaşte câţiva intelectuali, care văd în el mai mult decât un profesor de desen. Se împrieteneşte cu unii dintre cei aflaţi în fruntea vieţii publice buzoiene – avocatul Gheroghe Panco, fraţii Alexandru şi Iancu Demetriad, şcoliţi la Paris – prin care ajunge în relaţii cu mai multe familii din oraş şi din împrejurimi. Aşa îl cunoaşte pe Alexandru Bellu, proprietar al domeniilor din Urlaţi şi nepot al lui Georges de Bellio, colecţionarul timpuriu al impresioniştilor. Alexandru, despre care se ştie că intervenise în favoarea lui Andreescu, pentru obţinerea unei burse de studii la Paris, a cumpărat mai multe picturi de-ale artistului pentru colecţia sa, atât din perioada de debut, cât şi din perioada de maturitate, printre care şi „Ulcică cu flori de câmp”. Andreescu munceşte în această perioadă pentru crearea unui limbaj, pe care înţelege să îl caute experimentând şi dimensionându-şi propriile posibilităţi. Alege subiecte pe care le recuperează din banalitate, îngustându-şi astfel capacitatea creatoare în încercarea de a-şi forma mijloacele de exprimare adecvate. Eforturile sale au ca scop atingerea libertăţii de creaţie, iar pe drumul către aceasta, îşi formează nu numai posibilităţile artistice, ci îşi descoperă, pas cu pas, propria interioritate. Cea mai intensă perioadă a scurtei sale activităţi, de numai nouă ani, a fost cea de la Buzău, care a durat şase ani, înaintea plecării în Franţa. Aceasta a constituit o etapă de lucru asiduă, la sfârşitul căreia, lucrările lui Andreescu lăsau să se recunoască un mare artist. Claustrarea în oraşul de provincie, fără posibilităţi de informare, i-a asigurat ingeuitatea în căutările artistice, Andreescu ajungând printr-un demers interiorizat, să formuleze în arta sa concepte definitorii pentru modernitatea europeană. Travaliul său pasionat îl duce către descoperirea prospeţimii picturii, pe care o vede eliberându-se de formulele îmbătrânite şi golite de substanţă ale academismului, printr-o tehnică pe care încearcă să o formuleze singur. Intuitiv, îşi pune şevaletul în natură, unde se confruntă cu o seamă de probleme legate de surprinderea senzaţiilor pe care le trăieşte. Artistul alege să reprezinte, în spaţiul limitat pe care îl descrie pânza, integritatea subiectului pe care îl observă, sacrificând detaliile pentru a reprezenta imaginea, atmosfera, senzaţiile şi însăşi energia pe care a dedicat-o realizării tabloului. Tuşele vitale ale picturilor mărturisesc starea febrilă ce însoţeşte la Andreescu transfigurarea emoţiilor sale, comprimând materia şi transformând-o într-un relief de pastă colorată, aşezat fără preocupare pentru ordine. Se vorbeşte despre modernitatea nativă a simţirii la Andreescu (Varga, Costescu, 1978), care se deosebeşte profund, la nivelul întregii concepţii picturale de precursorii săi, Aman şi Grigorescu. În interpretarea cromatică a subiectelor, artistul se înrudeşte mai mult cu Manet, Pissarro sau Monet, prin modul cum înţelegea forma ca masă de culoare, iar culoarea în complexitatea ei structurală. Andreescu şi-a depăşit înaintaşul, pe Grigorescu, ale cărui principii artistice le-a continuat şi aprofundat, într-o operă care apare total opusă calităţilor celor mai atractive ale picturii grigoresciene. Nu l-a interesat culoarea pură şi tonurile luminoase, ci nuanţele tulburi şi stinse făceau parte din idealurile sale estetice. Din opera lui Grigorescu, îndepărtat în viziune şi spirit, se resimt doar ecouri tematice, nu şi de interpretare. Marcă a originalităţii şi individualităţii sale creatoare, această distanţă nu a provenit însă dintr-o necesitate conştientă a detaşării de reperul estetic care devenise opera maestrului de la Câmpina, faţă de care, de altfel, a mărturisit întotdeauna admiraţie. Creaţia lui Andreescu, autonomă şi totodată parte dintr-o viziune globală asemănătoare, părea, prin comparaţie, comentatorilor din epocă şi de mai târziu, mult mai profundă decât cea precursorului său. Realismul lui Andreescu este unul de substanţă, acesta aflându-se la baza meditaţiei sale filosofice. În opera sa transpare conştiinţa asupra materialităţii lumii şi a naturii cosmice a luminii, care a dus la realizări de o deosebită putere de expresie, în care transfigurează realităţi dintre cele mai banale. Aşa cum opera lui Grigorescu aduce ca element expresiv inovator lumina, în creaţia lui Andreescu apare materia ca adevărat subiect. Aflată la confluenţa între simţurile optic, tactil şi muzical, pictura sa solicită percepţia în mod complex. Senzaţia materialităţii lucrurilor pe care o dă pictura lui Andreescu nu reiese din utilizarea culorilor de ulei păstoase sau prin intermediul luminii, ci în mod subtil, prin tuşe care alcătuiesc forma. Atras, prin natura sa interioară, de lucrurile simple, artistul se apleacă asupra unor subiecte umile în picturile sale, care nu mai fuseseră explorate în arta românească, decât într-o anumită măsură de Grigorescu, însă într-o optică influenţată de romantism. Corespondenţele pe care le găseşte cu obiecte ale universului intim arată mai ales modestia sentimentului său; implicat în contemplarea gingăşiei unui ghivechi de pământ sau a unor flori nepretenţioase, resimte emoţia, pe care apoi o transpune în formă plastică. Se foloseşte pentru aceasta de o gamă sobră de culori, în care predomină griurile, brunul, ocrul şi olivul, compunând o armonie cromatică severă. Măiestria în folosirea nuanţelor şi a valorilor de ton, prin care pictura sa sugerează forma, materia şi spaţiul, surprinde la un pictor cu atât de puţină experienţă, afirmându-i din plin talentul. Pictura „Ulcică cu flori de câmp” este rezultatul unei adânci reflecţii, în care transpar căutările lui Andreescu în direcţia capacităţii de expresie prin intermediul materiei picturale. Opera este una dintre cele mai valoroase din creaţia sa aparţinând perioadei buzoiene, atât prin calităţile sale de colorit, cât mai ales prin dimensiunea sa de martor al unei etape revelatoare pentru conştiinţa artistică a lui Andreescu. Alături de alte picturi ce au ca subiect obiecte umile ale universului familiar, aceasta poartă semnele efortului de găsire a unor soluţii stilistice, care să se armonizeze cu fiinţa sa lăuntrică. Subiectul ales, un vas simplu din lut cu câteva flori de câmp, se încadrează în preocupările lui Andreescu din acea perioadă, picturi precum „Ceşcuţă cu pansele”, „Ghiveci cu răsad”, „Ghiveci cu trandafir galben” sau „Ghiveci cu garoafe” dovedind aplecarea sa către manifestări lipsite de strălucire, însă purtătoare ale unei gingaşe poezii. Modestia motivelor asupra cărora se concentrează este în acord cu austeritatea mijloacelor de expresie la care apelează. În pictura prezentă, tonurile stinse de verde şi ocru, griuri şi brunuri, dispuse pe un fundal închis, cu nuanţe oliv, sunt înviorate de galbenul contrastant şi accentele de roz, de asemenea de intensităţi potolite. Rafinamentul cromatic la care ajunge aici Andreescu este un indiciu al adâncimii picturii sale, în ciuda aparentei banalităţi a viziunii. Prin intermediul culorii şi al tuşelor, artistul reuşeşte să imprime imaginii pictate materialitatea lucrurilor reprezentate, nu prin iluzie optică, precum înaintaşii săi, ci prin realizarea unei identităţi de substanţă. Porneşte de la observarea elementelor care îi stau drept modele, ulcica de lut şi florile, în faţa cărora este stăpânit de o tendinţă obiectivă. Realismul de substanţă care rezultă din aceasta îl determină să filtreze datele primite de la realitatea exterioară, să înlăture fenomenele accidentale, detaliile nesemnificative şi orice alte amănunte, prin optica sa selectivă, pentru a se concentra asupra esenţei. Elementele rămase se diferenţiază prin culoare, care creează în mod desăvârşit aparenţa materiei: aplicat în tuşe scurte, verdele cu aspect vitros al smalţului lasă să transpară lutul în care este modelată cana, a cărui textură mătăsoasă este obţinută prin tuşe subţiri, ordonate. Corolele florilor, adunate în jurul gurii largi a vasului, sunt tratate diferit, pentru a exprima cu precizie structurile vegetale care le alcătuiesc. Unele flori au petale netede şi ferme, ale căror transparenţă le este descrisă cu virtuozitate, printr-o pastă subţire, onctuoasă, în care pensula aproape zgârie. Inflorescenţele altora, realizate din fine atingeri de penel, dau impresia tactilă de moliciune şi catifelare. Surprinzător rămâne gradul de desăvârşire tehnică la care ajunsese Andreescu după numai trei sau patru ani de pictură, care îi permitea să traducă diferenţele specifice de natură şi structură, la nivelul celor mai subtile deosebiri. Preocuparea pentru idividualizarea formelor este lăsată pe plan secund, plasticitatea lor rezultând din aşezarea culorii şi raporturile care se formează între ele, iar nu din desen. „Ulcică cu flori de câmp” este concludentă pentru originalitatea andreesciană în ceea ce priveşte utilizarea culorii în exprimarea formei: formele vasului şi florilor iau naştere pe fundalul întunecat, fără linii de contur, doar din tuşele de culoare care construiesc substanţa materială a obiectelor. Opera l-a impresionat pe Alexandru Bellu, colecţionarul care o achiziţionează direct de la artist, arătând un ochi sigur şi exersat în recunoaşterea valorilor plastice. Colecţia sa mai cuprindea şi alte picturi de Andreescu din diverse perioade, care constituiau un ansamblu calitativ unitar. După moartea lui Alexandru Bellu, colecţia sa de la Urlaţi a rămas moştenitorilor direcţi, pictura „Ulcică cu flori de câmp” fiind descoperită de istoricul de artă Radu Bogdan în 1963, cu ocazia documentării pentru studiul său monografic. Opera a trecut, în acel an, din posesia lui George Bellu, în colecţia personală a lui Radu Bogdan, unde a rămas până în 2004, când a intrat într-o colecţie particulară. Alte patru picturi din colecţie au fost vândute, în 1932 şi 1933 Muzeului Toma Stelian. Cât timp pictura a aparţinut fondatorului colecţiei, Alexandru Bellu, aceasta nu a figurat în nicio expoziţie, probabil din cauza distanţei moşiei sale faţă de Bucureşti şi a dificultăţilor de transport la acea vreme. Odată cu trecerea în colecţia istoricului de artă, opera a început să fie reprodusă în aproape toate studiile care i-au fost dedicate lui Andreescu, apărute după 1963 şi a fost prezentată pentru prima dată în expoziţia comemorativă din 1982-1983 de la Muzeul de Artă al României. (C.C.)

bio

Catalog „Expoziţia comemorativă Ioan Andreescu 1850 – 1882: Anii de creaţie în ţară”, Cuvânt înainte, Studiu şi Catalog comentat de Radu Bogdan, 21 decembrie 1982 – 6 februarie 1983, Muzeul Naţional de Artă al României BOGDAN, Radu, „Andreescu. Volumul I: Artistul în epocă”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1969 BOGDAN, Radu, „Andreescu. Volumul II: Posteritatea critică”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1982 MEREUŢĂ, Iulian, „Andreescu”, Ed. Meridiane, 1972 VARGA, Vasile, „Pictura românească în perspectivă europeană (VI): Ioan Andreescu” în Revista Arta, Nr. 1, 1970 VARGA, Vasile, COSTESCU, Eleonora, „Andreescu”, Ed. Meridiane, 1978

dimensions

width: 20 cm
height: 25 cm

research_info

Opera a făcut parte din colecția Alexandru Bellu, nepotul lui Gheorghe Bellu (Georges de Bellio) până la moartea acestuia în 1921, după care intră în cea a fiului acestuia, George Bellu. În 1963 este achiziționată de criticul de artă Radu Bogdan, iar din 2004 și până astăzi a făcut parte dintr-o reputată colecție bucureșteană. Opera este reprodusă în monografia “Ioan Andreescu“, Radu Bogdan, vol. I, Ed. Meridiane, București, 1969, la pag. 43; pe coperta revistei “ARTA“, nr. 1, 1970; în monografia “Andreescu“, Iulian Mereuță, Meridiane, București, 1972, la cat. 3; în catalogul “Pictura românească în imagini”, Vasile Drăguț, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Ed. Meridiane 1970, la pag. 175 și în “La Peinture Roumaine“, Vasile Drăguț, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Ed. Meridiane, Bucarest, 1977, la pag. 195; în monografia “Andreescu“, Eleonora Costescu, Vasile Varga, Ed. Meridiane, București, 1978, la cat. 14, pag. 29. Opera a participat la Expoziția omagială “Ioan Andreescu“, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la naștere, București, 1975; la Expoziția comemorativă “Ioan Andreescu“, decembrie 1982 - februarie 1983, Muzeul de Artă al R.S.R și este reprodusă în catalogul expoziției la cat. 73, pag. 67.

16. Ulcică cu flori de câmp

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!