Întoarcerea de la târg - Artmark România

semnat şi datat stânga jos, cu roşu, Grigorescu, 1900

ulei pe pânză

Perioada în care Nicolae Grigorescu pictează cu desăvârșire subiectele atât de îndrăgite de el, dar și de marea parte a colecționarilor și amatorilor contemporani, pare să cuprindă aproximativ ultimii 15 ani de viață ai maestrului. Principalele puncte biografice ale acestei etape, ultimă de altfel, sunt importante și demne de menționat, pentru a înțelege mai ușor statutul și însemnătatea acestuia în rândul culturii și artei autohtone. În 1891, deschide o expoziţie personală la Ateneul Român, unde prezintă mai multe tablouri realizate în Franţa (în special cele create în Bretania). În următorii doi ani, îl găsim în Paris şi la Viena, unde călătoreşte cu prietenul său, William Ritter, iar în 1894 pictează la Câmpina - pe care o descoperise încă din vara lui 1890. Expune 150 de pânze într-o personală pe care o organizează la Ateneu în 1895, în acelaşi an participând cu două pânze la Expoziţia Artiştilor în Viaţă. Anul următor, lucrează la Câmpina şi este ales membru în comisia de redacţie a revistei bucureştene “Literatura şi Arta Română”, condusă de Nicolae Petrașcu, fratele mai mare al pictorului Gheorghe Petrașcu. Anul 1897 marchează deschiderea unei expoziţii retrospective la Ateneu, în care prezintă 230 de lucrări. Călătoreşte la Paris şi apoi la Martigues cu prietenul său, Laforce. Este ales membru de onoare al societăţii moderniste “Ileana”, fondată de un grup de artişti tineri ce se declarau împotriva academismului (Luchian, Vermont și Artachino). Tot în 1898, refuză funcţia de director al Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti. Un an mai târziu, este numit membru de onoare al Academiei Române, iar în ianuarie 1900 deschide o expoziţie personală cu 180 de lucrări la Ateneu, urmată de o alta în decembrie, în acelaşi loc. Este un an de cumpănă, atât din punct de vedere al schimbărilor survenite în arta europeană și, evident, în cea românească, dar și pentru cariera lui Grigorescu (refuză să se prezinte în cadrul pavilionului românesc la Expoziția Universală de la Paris, fiind jignit de spațiul insignifiant și prost ales pentru operele sale; pictura sa resimte o abordare inedită, și anume “perioada albă”, tradusă fie prin agravarea problemelor de vedere, fie de o anumită influență resimțită de estetica simbolist-art-nouveau, atât de pregnantă la 1900). În 1903, participă cu opere la cea de-a doua expoziţie a Tinerimii Artistice, societate artistică românească cu tendinţe secesioniste, iar în 1904 are loc o nouă expoziţie personală la Ateneu, cu 240 de lucrări. Societatea filantropică “Tibişoiul” organizează în acelaşi an, la Teatrul Naţional, un spectacol de “tableaux vivants” după operele lui Grigorescu. În 1906, are loc ultima sa expoziţie personală, o retrospectivă ce prezintă 109 de tablouri și în același an este onorat la cel mai înalt nivel, fiindu-i dedicată o întreagă sală (ce îi purta numele), în cadrul Expoziției Generale din 1906, cu ocazia a 40 de ani de domnie a lui Carol I. O activitate excepțională, atât în atelier, dat fiind numărul însemnat de opere pe care le prezenta în cadrul expozițiilor, cât și în organizarea acestor manifestări expoziționale. Să nu uităm de desele itinerarii prin țară, în special după 1896, când călătoriile în străinătate sunt limitate doar la cele balneare, Valea Prahovei, Valea Buzăului sau Moldova devenind principalele surse de imaginar. Motivul ţăranului apare cu recurenţă în portretele şi compoziţiile lui Grigorescu, figurile oamenilor din popor căpătând o valoare simbolică. Ele nu vorbesc despre personalitatea oamenilor înfăţişaţi şi nu subliniază aspectele lor particulare, ci redau ideea specificităţii subiectului. Unele portrete de ţărănci muscelene sunt imaginile frumuseţii şi bunăstării tinerelor românce, înfăţişate în costume populare brodate, în poze candide şi pline de graţie. Chipurile de fete alese de pictor sunt tinere, ştrengare sau poartă o expresie melancolică, de cele mai multe ori având o mină fericită, pictorul încercând să ilustreze un model tipic de frumuseţe al femeii din România. Țăranii sau ciobanii sunt tineri și zvelți, mereu voioși și pregătiți de drum, rareori sau niciodată căutând să transpară oboseală sau resemnare. Ca trăsături ale vieţii interioare sunt subliniate simplitatea, spiritul ludic, discreţia şi demnitatea. Subiectele preferate ale lui Grigorescu par a fi tinerii ciobani şi păstoriţe, pe care îi reprezintă în câmp, alături de turmele pe care le veghează, sau în convoaie cu carele trase de boi, în ritmul ciclic al vieții ancestrale de la sat, într-o atmosferă intimă, în ipostaze pline de serenitate. Opera face parte din faza maturităţii artistice a lui Grigorescu, fiind pictată la 1900, în plină etapă numită de critici “albă”, când Grigorescu îşi restrânsese paleta la tonalităţi luminoase, din cauza problemelor de vedere, sau poate din afinităţi cu simbolismul (vezi “Grigorescu pictor al naturii”, text Mariana Vida, pag. 9). Picturii nu îi lipsesc totuşi tonurile vii, tuşele spontane, largi şi fluide şi impresia de instantaneu. Culoarea este aplicată în tuşe largi, în strat gros, cu mişcări energice care construiesc rapid subiectul. Peisajul este reprezentat într-o lumină puternică de amiază, care formează umbre scurte şi întunecoase, în contrast cu suprafeţele aproape albe, aflate în plin soare. Operele acestei perioade sunt dominate de acorduri de alb, gri şi culori foarte luminoase, într-o paletă personală, pe care şi-a format-o printr-o îndelungată experienţă a picturii de plein-air. Etapa de maturitate a creaţiei lui Grigorescu, considerată a fi cuprinsă între 1890 şi 1904, când a lucrat cu preponderenţă la Posada şi Câmpina, corespunde în parte cu “perioada albă”, care ar fi început odată cu agravarea bolii de vedere, în 1886-1887. Acesta este momentul în care căutările sale stilistice se focalizează cu preponderență în imaginarul oferit de Valea Prahovei, regiune cu al cărei relief este în deplină consonanţă. Acolo are loc sedimentarea tuturor influenţelor şi experimentelor anterioare şi definirea personalităţii sale artistice profund originale. De altfel, operele cu subiecte din viaţa zilnică a ţăranilor, realizate în această perioadă, sunt cele care i-au adus gloria de care se bucură. Carul cu boi este una dintre cele mai reprezentative imagini pentru satul românesc impuse de Grigorescu şi totodată unul dintre cele mai cunoscute subiecte ale artei sale. Chiar dacă recurența motivului este binecunoscută, spontaneitatea tratării temei, pe care Grigorescu o compune în prezenţa subiectului său, vibrează cu fiecare ocazie prin tușe individualizate, unice prin împăstare, saturație și dinamică.

“Grigorescu pictor al naturii “(1838-1907), texte Mariana Vida, coord. Rodica Matei, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti 25 octombrie – 30 martie 2008, 2007 “Nicolae Grigorescu. Pictură şi grafică”, catalog de Ioana Beldiman şi Gheorghe Cosma, Muzeul Naţional de Artă al RSR, Bucureşti, 1984 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Grigorescu”, Editura Sport-Turism, București, 1987 NICULESCU, Remus, “Grigorescu între clasicism şi romantism”, Studii şi cercetări de istoria artei, nr 3-4, Bucureşti, 1956 OPRESCU, George, “Grigorescu”, Ed. Meridiane, București, 1962 ZAMBACCIAN, K.H., “Grigorescu”, Editura Cartea Românească, București

width: 100 cm
height: 55 cm

213. Întoarcerea de la târg

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!