Două surori - Artmark România

semnat dreapta sus, cu brun, Tonitza

ulei pe pânză

Se naşte la Bârlad, pe 13 aprilie 1886, primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei şi ai lui Neculai Tonitza. La vârsta de 16 ani, Nicolae Tonitza se înscrie la Şcoala Naţională de Belle Arte din Iaşi, unde este coleg cu pictorul Ştefan Dimitrescu, alături de care leagă o strânsă prietenie. O primă călătorie de studii o va face în vacanţa de vară a anului 1903, cu prilejul unei excursii arheologice, condusă de Grigore Tocilescu, vizitând astfel mai multe oraşe ale Italiei (Roma, Palermo, Napoli, Torino), cea de-a doua călătorie, în anul 1908, realizându-se cu scopul perfecţionării propriului talent. Astfel ajunge la München, în Germania, unde este admis la Academia regală bavareză de arte frumoase, în clasa profesorului Hugo von Habermann. Un an mai târziu abandonează studiile şi se îndreaptă către Italia (Milano, Parma, Torino, Genova, Veneţia, Florenţa) şi Franţa, la Paris, unde rămâne doi ani, frecventând atelierul pictorilor Edmond Aman-Jean şi Pierre Laprade, şi foarte posibil, unele academii libere de pe Montparnasse. Urmând obiceiului celorlalţi artişti, de a astudia opera marilor maeştri, Tonitza a realizat mai multe interpretări ale lucrărilor lui Delacroix, Ingres, Daumier, Carrière, Ferain şi Paulbot, simţindu-se stimulat mai ales de mesajele vibrante şi aspiraţiile progresiste ale artei lui Daumier şi Forain. Reîntors în ţară, Nicolae Tonitza va participa la manifestările Societăţii „Tinerimea Artistică” (1912), întemeiază gruparea artistică „Grupul celor patru” (1926), alături de artiştii Francisc Şirato, Oscar Han şi Ştefan Dimitrescu, colaborează scriind cronici artistice pentru publicaţiile „Rampa”, „Luceafărul”, „Universul literar”, „Lumea”, „Drepatatea”, „Artele frumoase”, „Sinteza”, „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”, „Gazeta literară” şi altele. Unul dintre cele mai emoţionante capitole din activitatea artistică a lui Tonitza îl constituie lumea copilăriei, o galerie de chipuri inocente, inspirate în mare parte de cei patru copii – Catrina, Petru, Irina şi nepoata Nineta -, în mijlocul cărora a trăit şi asupra cărora şi-a îndreptat toată atenţia sa creatoare. Pictorul îi observă în timpul jocului, cînd mănâncă, când citesc, când dorm şi visează. Sentimentul patern, emoţia izvorâtă din ingenuitatea modelelor sale, au contribuit la realizarea unor opere ce vor marca ascensiunea artistică a personalităţii lui Tonitza. Încă de la primii paşi şovăielnici ai celor dintâi ani de viaţă, Tonitza a pictat copiii an de an, redând pe pânză, cum singur spunea, „emoţia unui tată”, apropiindu-se de fiecare cu gingăşia şi delicateţea specifică vârstei acestor fiinţe, nu fără repercusiuni asupra paletei sale cromatice, ce începe a înlătura tonalităţile sumbre, în favoarea unor acorduri senine, fragede, adecvate micilor modele. Esenţa acestor lucrări este concentrată în imaginea ochilor deosebit de expresivi, prin care transpare o lumină interioară a unui univers indescifrabil, plin de nedumeriri. Suferinţa acestora contrastează cu puritatea sufletului lor proaspăt şi limpede, ce se întrezăreşte în culoarea roşiatică a buzelor, în carnaţia trandafirie şi primăvăratecă a copiilor. Asemenea unor detalii aparent nesemnificative sunt tratate celelalte părţi ale chipurilor, artistul dorindu-le parcă topite de flacăra privirilor. Aceste portrete încărcate de poezie alcătuiesc un capitol unic în istoria artei româneşti. În cazul operei prezente, pe un fond gri încălzit, se detaşează figurile celor două personaje, în ale căror trăsături am putea să recunoaştem figurile celor mai apropiate şi mai familiare fiinţe din jurul pictorului (Nineta, în dreapta, într-un plan uşor mai îndepărtat şi Catrina sau Irina, fiicele pictorului). Gestul afectiv al celei mai mari, de îmbrăţişare a celei mai mici, ne vorbeşte mai ales despre relaţia strânsă care exista între copiii pictorului şi nepoata acestuia, Nineta Gusti, căreia i-a fost sprijin, după moartea cumnatului. Căldura sentimentelor este redată de artist prin împreunarea mâinilor celor două, o suprapunere de gesturi protective ce îşi revendică rolul de nucleu al întregii compoziţii. Punerea în valoare a subiectului, prin renunţarea la fondul presărat de flori stilizate cu care ne obişnuise mai ales în perioada petrecută la Vălenii de Munte, lăsând locul unor elemente arhitecturale în plan secund, oferă un mai mare relief figurilor centrale şi satisface dorinţa artistului de coordonare a spaţiului compoziţional. Aceleaşi obiective sunt rezolvate de artist şi la nivel cromatic, prin abordarea acordurilor contrastante de verde şi roşu-orange şi folosirea tuşelor scurte şi nervoase, sub pasta cărora contururile încep să se piardă. Dincolo de această aranjare compoziţională, ceea ce farmecă privitorul este expresia de prospeţime şi de îngândurare de pe chipurile celor două personaje. Concentrându-le în privirile copiilor - un element ce l-a frământat de-a lungul întregii cariere -, artistul apelează la suprapuneri de două sau mai multe tonuri în realizarea pupilelor. Îmbinarea de „lumină” şi „întunecare” conferă celor două portrete o anumită vibraţie lăuntrică ce poate fi explicată şi prin starea sufletească a artistului ce o atribuie personajelor sale. (M.N.)

BREZIANU, Barbu,”Nicolae Tonitza”, Ed. Arta Grafică, București, 1967 BREZIANU, Barbu, “Nicoale Tonitza”, Ed. Meridiane, București, 1986 CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Tonitza”, Ed. Sport-Turism, București, 1984 COMARNESCU, Petru,”N.N.Tonitza”, Ed. Tineretului, București, 1962

custom: 65,5

Proveniență: colecţia Gheorghe Theodorescu, fratele celebrei actrițe Didi Theodorescu, protagonistă în peste 20 de piese de teatru în perioada 1935-1960; din 1942 colecţie privată bucureşteană

1925-1927

21. Două surori [1925-1927]

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!