Roadele pământului - Artmark România

semnat dreapta jos, cu brun, Bălțatu

ulei pe pânză

Parcursul biografic al lui Adam Bălţatu nu este o necunoscută pentru critică sau pentru iubitorii de artă, o rememorare succintă fiind de ajuns pentru formularea unor aprecieri juste. Născut aproape de anul 1900, Bălţatu va cunoaşte desenul răsfoind caietele tatălui, însă primul contact temeinic cu arta îl va avea pe la 1913, când devine ucenic în slujba unui pictor de biserici din Iaşi. Anii care precedă intrarea României în Primul Război Mondial îl găsesc pe Bălţatu ca audient şi apoi student la Şcoala ieşeană de Belle Arte. De aici nu îşi însuşeşte prea multe, fiind în neconcordanţă de viziune cu spiritul, încă academist, al Şcolii. Lucrul cel mai preţios pe care îl dobândeşte este prietenia pe care o va lega cu Aurel Băeşu şi sculptorul Mihai Onofrei. Cu cei doi va expune pentru prima oară şi tot în prezenţa lor va cunoaşte succesul pe simezele bucureştene sau ieşene. În epocă sunt remarcaţi nu numai de publicul larg, dar mai ales de critici, formatori de opinie. Tonitza observa în 1919 că: “…Atât Bălţatu cât şi Băeşu au acest mare merit că nu sunt produsul hibrid al şcolii noastre de belle-arte, cu toate că au trecut prin ea. Tinerii aceştia, urmând pilda înaintaşilor de atelier - Ştefan Dimitrescu, Grigorovici şi Briese - au dezertat dezgustaţi din cuprinsul rânced al academiei oficiale, unde Frumosul este servit în mici doze insipide şi pedante şi au căutat inspiraţiunea în contemplarea priveliştilor pitoreşti pe care împrejurimile Iaşului le dezvăluie aşa de discret şi aşa de bogat. Aici şi-au făcut şcoala; în natura etern grăitoare şi plină de învăţăminte nestrămutate.” Procesul de îmbogăţire în expresie a artei lui Bălţatu se poate observa în evoluţia universului său pictural. Dacă în perioada imediat următoare debutului, pictorul se regăsea în compoziţii de un pronunţat caracter grigorescian, în anii ’20 ai secolului trecut, odată cu o serie de călătorii întreprinse în Italia şi Franţa, imaginea de ansamblu se va remodela, ca prim rezultat al unei viziuni noi. Maniera de a picta devine mai aspră, renunţă la unele tehnici evidente de relatare a formelor, conturul puternic subliniat fiind printre primele “victime” ale acestei etape. Direcţiile de interes se schimbă şi ele, Bălţatu fiind din ce în ce mai interesat să renunţe la realizarea unor opere de strictă valoare a aparenţelor, în favoarea unora de semnificaţie, de transfigurare. Treptat, până către 1940, natura capătă în relatare plastică o interpretare şi o spiritualizare mai accentuată, culoarea devenind coordonatoare, încărcându-se de calităţi constructiviste. Tot în perioada interbelică se instalează pe pânzele lui Bălţatu acea atmosferă tumultoasă şi dramatică, indicând o viziune cu o pregnantă notă romantică. Bălţatu va continua să îşi lărgească de la an la an aria de cuprindere a realităţii, iar paleta se va modela în concordanţă cu cerinţele rezolvării unor aspecte ce ţineau fie de plein-airism, în cazul peisajelor, fie de construcţie şi culoare în cazul celorlalte compoziţii, în special în cazul naturilor statice. După ce toate aceste căutări se vor statornici în jurul unui limbaj coerent formulat, iar metodele de exprimare se vor delimita în mâna unui artist desăvârşit, arta lui Bălţatu se va încărca definitiv de calităţile unui adevărat maestru al picturii româneşti. Chiar dacă nu a fost niciodată integrat totalmente în aria marilor nume ale artei noastre, ci mai ales caracterizat ca fiind unul dintre “micii maeştrii”, Bălţatu va rămâne corect faţă de sine, aşa cum îl regăsim astăzi, un creator simplu, limpede şi cinstit, conştient de valoarea şi talentul său. Picturalitatea operelor lui Bălţatu reuşeşte să devină în decursul celor 60 de ani de carieră o constantă remarcabilă, nu numai din cauza evidentei calităţi a pânzelor din toată această perioadă, ci mai ales prin metoda personală de a aborda diversele tematici. Dacă pornim de la premisa sigură că valorile impresionismului sunt însuşite de Bălţatu plecând de la interogaţii ce ţin de plein-air, am rezuma spectrul său pictural doar la peisaj, lucru adevărat doar parţial. Bălţatu nu s-a ferit să abordeze portretul, nudul, natura statică sau compoziţia cu mai multe personaje. Astfel înţelegem că aplecarea către întreg tabloul stilistic a însemnat pentru Bălţatu prima necesitate în exprimarea plastică. Artistul nu s-a ferit să depăşească temele “comode”, în realizarea cărora se simţea cel mai bine, astfel către sfârşitul perioadei interbelice încep să dispară peisajele periferice, care ne relevă mereu acel îndrăgostit al Huşiului sau Iaşiului marginal. Ceea ce l-a păstrat pe pictor în elita artei noastre nu a avut de a face cu o înrădăcinare conştientă în arta cu care a găsit succesul, ci mai ales în calitatea inovaţiei. După două decenii de acumulări Bălţatu reuşeşte să îşi desăvârşească principalele modalităţi de exprimare, iar culoarea şi pensulaţia sa devin o adevărată “şcoală” demnă de urmat. Trece nestingherit de la o sursă de inspiraţie la alta, muza sa fiind dată nu atât de surse exterioare, cât de propriul mod de a transpune realitatea ce îl înconjoară. Desigur că această realitate este dată de capacitatea lui Bălţatu de a canaliza efectul senzorial prin filtre raţionale, condiţionate de mânuirea pensulei, şi mai ales de ştiinţa paletei de culori. În cazul naturii moarte de faţă, Bălţatu a căutat ca prin realizare să o încarce de atmosfera tipică unei scene de interior. Astfel, prima impresie devine şi cea mai importantă. Privitorul este conectat imediat la concreteţea dezarmantă a unei mese pline cu roade ale pământului. E uşor să apropiem această lucrare de operele lui Andreescu, Stoenescu sau Lucian Grigorescu, tocmai din cauza acestei simplităţi a motivului pictat, unde pânza reuşeşte să devină o instanţă reală, palpabilă. Probabil că faţă de cei trei de mai sus, lucrările lui Bălţatu se apropie cel mai mult de cele ale lui Grigorescu, asemănarea unei pregnanţe cromatice fiind apăsătoare. Cu pensulaţia tipică, pictorul nu se fereşte să folosească un spectru cromatic larg, cu care construieşte volumele, umple zonele de minim interes sau redă calitatea intrinsecă a formelor prezentate. Lumina este şi ea redată prin valoraţii de tonuri, fiind mai puţin dependentă de întregul ansamblu, ci mai ales de fiecare volum în parte. Aceasta este şi cauza efectului puternic luminat, deoarece nu există o unică sursă luminiscentă ca în naturile statice de influenţă academistă, în schimb fiecare pată de culoare este încărcată de contraste cromatice relevante. Acea calitate a plein-airismului, hedonismul simţit în faţa motivului pictat se revarsă din plin în lucrarea de faţă, iar avalanşa cromatică reuşeşte să transforme opera într-un discurs al senzualităţii. Este o sensibilitate senzorială care depăşeşte nivelul pur optic, şi transformă o simplă înşiruire de legume şi fructe într-un spectacol al naturii, care nu îşi pierde calităţile nici măcar în atelierul artistului.

Catalogul “Expoziţiei retrospective Adam Bălţatu,” 29 aprilie - 29 mai 1958, Bucureşti DUMITRESCU, Maria, “Adam Bălţatu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970 Pro Arte, “Adam Bălţatu”, nr. 10/1999, pag. 8 - 9

width: 61 cm
height: 50 cm

1. Roadele pământului

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!