Țărăncuță odihnindu-se - Artmark România

signature

semnat stânga jos, cu roşu, Grigorescu

medium

ulei pe pânză

description

Pictura „Ţărancă odihnindu-se”, prin tematica sa având în centru reprezentarea femeii, face parte dintr-o dimensiune importantă a operei grigoresciene, una ce oferă un inventar preţios de informaţii estetice, etnografice şi de istoria artei şi culturii, despre România începutului de secol al XX-lea. Opţiunea pentru ilustrarea femeii, contextul în care aceasta este plasată, tipologiile personajelor feminine şi sensul pe care artistul îl atribuie imaginii sunt aspecte ce ridică probleme interesante asupra creaţiei lui Grigorescu – una bogată în posibilităţi de explorare. Arta intens circulată a pictorului considerat artist naţional, cu preocupările sale legate de lumea tradiţională a satului românesc, ar putea părea că a epuizat ceea ce avea de spus. Însă odată cu apariţia unor lucrări necunoscute publicului – precum este pictura „Ţărancă odihnindu-se”, care se adaugă gale- riei de imagini ale femeii în opera lui Grigorescu – reapar întrebările legate de creaţia maestrului. Problemele pe care le ridică operele sale, atât din perspectivă artistică, cât şi culturală şi istorică, readuc în atenţie o pictură aflată la originea artei româneşti. Operele lui Grigorescu, ilustrând lumea satului românesc - un capitol semnificativ al creaţiei sale, prezintă, de multe ori, o viziune idilică a vieţii tradiţionale, o perspectivă plină de romantism asupra existenţei pastorale, în mijlocul naturii, a ţăranului român. Alteori, realităţile sociale ale acelor vremuri, condiţia mizeră a ţărănimii şi nedreptăţile la care era supusă această clasă devin subiecte ale observaţiei artistului, care le transpune în pictura sa cu un realism autentic. Arta grigoresciană ridică de fiecare dată problema sincerităţii pictorului în faţa subiectelor alese, a dezacordului aparent între imaginea bucolică a satului în lucrările sale şi situaţia socială teribilă din România celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Totuşi, Grigorescu arată o capacitate complexă de pătrundere a lumii mai ales în picturile sale pe teme rurale, atunci când reprezintă lumea familiară a satului, care îl impresionează în mod deosebit. Portrete de fete şi femei, peisaje cu personaje şi scene ale vieţii de la ţară, lucrările sale sunt imaginea valorilor tradiţionale, care au găsit în opera sa o inedită posibilitate de exprimare prin forme moderne. Noile probleme pe care le ridică arta lui Nicolae Grigorescu sunt cele care privesc fenomenul prin care arta românească modernă s-a format sub impulsul asimilării unor concepţii şi forme pe filiera modernismului occidental, peste viziuni de sorginte tradiţională. Opţiunea pentru spaţiul rural a venit, în cazul său, mai ales prin originea sa din lumea arhaică a satului românesc, dar şi prin influenţele Şcolii de la Barbizon şi dorinţa sa de a aduce noutate în pictură, prin componenta specificului naţional. Pentru a înţelege sensul şi relevanţa picturilor sale pe temă rurală, este necesar să aflăm contextul în care Grigorescu, fiul unui ţăran din satul Pitaru, a devenit „marele exponent al geniului nostru naţional”. Imaginile sale cu figuri ale satului românesc, galerie din care face parte şi pictura „Ţărancă odihnindu-se”, se relevă a fi nu numai „eternele figuri ale identităţii naţionale”, ci mult mai interesant, rezultate ale unei conştiinţe artistice aflate la intersecţia dintre tradiţie şi modernitate. Nicolae Grigorescu provenea dintr-o familie de ţărani dintr-un sat din Muntenia, aflat cam la 45 de km de Bucureşti. În 1843, când Nicolae avea cinci ani, tatăl său moare, iar mama împreună cu copiii sunt nevoiţi să se stabilească în Bucureşti. De la vârsta de zece ani începe să se gândească cum să-şi câştige singur existenţa şi se orientează, asemenea fratelui mai mare, către profesia de zugrav, intrând ucenic în atelierul de icoane al lui Chladek. Talentul lui este remarcat în icoanele cu sfinţi pe care le picta şi le vindea în bâlciurile din jurul capitalei: pe când avea doisprezece ani, principesa Trubeţkoi, uimită de îndemânarea sa precoce, îi dă de zugrăvit icoanele din biserica zidită de ea la Băicoi. Urmează apoi o perioadă în care pictează icoane şi fresce la Mănăstirile Căldăruşani, Zamfira şi Agapia, care sunt o dovadă a efortului constant de perfecţionare al pictorului, precum şi realizări remarcabile în arta religioasă din România secolului al XIX-lea. Practicând o pictură care se apropia tot mai mult de neoclasicism, păstrând totodată ecouri ale artei bizantine a vechilor iconari, Grigorescu face progrese semnificative, parcurgând drumul artei moderne, de la academism şi neoclasicism la forme mai apropiate de viaţă. Cu cât activitatea sa devenea mai variată, cu atât simţea mai acut nevoia de a lua contact cu centrele artistice renumite ale Europei, iar dorinţa de a pleca la studii în străinătate devenea mai vie. Grigorescu primeşte în 1861 o bursă de studii, cu sprijinul ministrului Mihail Kogălniceanu şi porneşte spre Paris, pe Dunăre. În martie anul următor este primit, prin concurs, la École des Beaux-Arts, unde este înscris până în septembrie 1863, însă rămâne în Franţa, cu excepţia câtorva călătorii, până în 1869, dată la care se stabileşte la Bucureşti. La Paris cunoaşte alţi artişti români veniţi pentru completarea studiilor sau stabiliţi acolo şi se împrieteneşte cu Constantin Stăncescu, elev al lui Tăttărescu, care îl familiarizează cu oraşul. Acesta îl convinge să se înscrie la cursurile pregătitoare ale lui Charles Gleyre, pe care le urmează până în 1862, când este admis la École des Beaux-Arts. În atelierul lui Gleyre, preluat de la Delaroche şi prestigios pentru stilul neogrec, a fost coleg, printre alţii, cu Auguste Renoir. Frecventează apoi atelierul lui Sébastien Cornu, reputat pictor de subiecte religioase şi istorice, realizate în spiritul unui clasicism academic. Acolo îi cunoaşte pe Charles de Laforce, Emmanuel Lansyer şi Alphonse Fournier, care îi devin prieteni. Până în vara anului 1863, continuă să studieze cu Cornu, dar profită mai mult de arta pe care o ofereau muzeele pariziene, pe care le vizitează deseori şi unde realizează copii după opere celebre ale lui Prud’hon, Géricault, Rubens, Rembrandt, Giorgione şi Salvador Rosa. Aceste opţiuni relevă oscilarea lui Grigorescu între două extreme, una de factură clasică, iar cealaltă romantică(1), semnificativă fiind copia pe care o execută după “Dreptatea şi Răzbunarea Divină urmărind Crima” a lui Prud’hon, pictor apreciat pentru stilul său neoclasic graţios. Charles de Laforce i-a fost cel mai apropiat prieten, alături de care şi-a însuşit noile principii despre viaţă, meseria de pictor şi exerciţiul picturii în plein-air, acesta reprezentând pe tot parcursul vieţii, un reper uman şi profesional pentru Grigorescu în spaţiul parizian(2). Amândoi au făcut parte din grupul de artişti care au frecventat satele învecinate pădurii Fontainebleau, iar în perioada 1876-1892, cafeneaua pensiunii Laveur din Cartierul Latin, în Paris. Mediul artistic parizian al perioadei era marcat de dezbateri ideologice în jurul abandonării ierarhiei genurilor şi al eliminării supremaţiei temelor istorice şi religioase, care au dus la dezvoltarea peisajului ca gen autonom. Încă din jurul anului 1850 critica de artă semnalase creşterea importanţei peisajului şi vorbea despre viziunea realistă sau naturalistă a unora dintre artiştii contemporani, precum Millet, Corot sau Courbet, care se remarcaseră prin preocuparea constantă pentru redarea naturii, a cerului şi a ţăranilor lucrând câmpul(3). Un an după sosirea lui Grigorescu la Paris, Manet avea să picteze “Dejunul pe iarbă”, tablou care a provocat o mare agitaţie în mediul artistic al capitalei, ducând la crearea Salonului Refuzaţilor. Etapa de formare la Barbizon În vara primului an al lui Grigorescu la Paris, 1862, ajunge la Barbizion, precum o dovedeşte o schiţă datată în acel an. Cu prilejul participării la celebrul “Concurs al copacului”, pleacă într-o excursie de studiu în pădurea Fontainebleau, unde întâlneşte grupul de artişti stabiliţi acolo şi descoperă că lecţiile învăţate acolo îi sunt mai utile decât cele de la academie. Printre cei care îi vor influenţa hotărâtor concepţia artistică sunt Corot, Diaz de la Peña, Dupré, Decamps, Daubigny, Charles Jacque, Huet, Millet, Troyon şi Rousseau, cunoscuţi drept „grupul pictorilor de la Barbizon”(4). Va reveni regulat în satul de lângă Fontainebleau până în 1870, o fotografie de grup din 1869 arătându-l pe Grigorescu printre artiştii stabiliţi acolo. Lipseşte o perioadă, când, îndrăgostit de una dintre fiicele lui Millet, rămâne şi lucrează în Paris. Încă din 1817, în urma deschiderii unui concurs de peisaj istoric, studenţii de la École des Beaux-Arts au început să practice observaţia directă asupra naturii şi pictura în plein-air, căutând locuri pitoreşti în pădurile din jurul Parisului. Barbizon, un cătun de tăietori de lemne, se afla la marginea pădurii Fontainebleau, atrăgând artişti veniţi pentru diversitatea motivelor pe care le puteau întâlni în apropiere: locuri sălbatice, pădurea de stejari, lanuri de iarbă înaltă, zone cu stânci, bălţi, poieni sau câmpuri lucrate de ţărani. Până în 1848, locul a devenit cunoscut de tineri artişti din toată Europa şi chiar din Statele Unite şi Rusia, care stăteau la Barbizon din primăvară până toamna târziu. În iulie 1863, Grigorescu părăseşte definitiv cursurile şcolii de arte pariziene, pentru a se alătura pictorilor ce se opuneau normelor academice şi căutau înnoirea artei. Până în 1864 – an care marchează o pauză în şederea sa la Barbizon, când se întoarce în ţară – Grigorescu realizează peisaje în care se pot recunoaşte lecţiile învăţate de la Théodore Rousseau, Dupré sau Daubigny: predilecţia pentru lumina de asfinţit, preferinţa pentru perioada dintre vară şi toamnă, pentru genul de peisaj cu figuri umane, natura idilică şi raportul armonios dintre aceasta şi om. Revine în Franţa în toamna aceluiaşi an, cu opţiuni estetice mai bine formulate, după ce lucrase numeroase studii realiste în timpul vizitei în ţară. La Paris, dă curs invitaţiei de a participa la expoziţia artiştilor de la Barbizon, organizată într-un pavilion de vânătoare. Cu această ocazie, Napoleon al III-lea, susţinător devotat al românilor, îi cumpără o lucrare, “Vas cu flori” şi, din alte surse, un “Cap de fată” sau o “Ramură de copac”, pentru colecţia sa privată. Evenimentul a fost remarcat de presa românească, care nu a întârziat să scrie despre Grigorescu. Tot în 1868, Grigorescu participă pentru prima dată la Salonul de la Paris, cu o lucrare intitulată “Jeune bohémienne”, eveniment ce echivalează cu recunoaşterea sa internaţională. Urmează numeroase prezenţe la Saloanele şi Expoziţiile Universale de la Paris, Grigorescu câştigând tot mai mult aprecierea publicului şi atenţia colecţionarilor. Tematica rurală În 1866, anul în care bursa sa ia sfârşit, revine în ţară în lunile de vară şi pictează, în apropiere de Câmpulung, la Dragoslavele şi la Rucăr, după obiceiul deprins din Franţa al lucrului în plein-air, peisaje şi portrete de ţărani. Timp de douăzeci de ani, începând din mai 1968, Grigorescu pictează deseori în această regiune, al cărui relief colinar, armonios şi echilibrat se potriveşte temperamentului său. Peisajele pictate aici demonstrează aprofundarea relaţiei sale cu natura, sub influenţa puternică a stagiului de la Barbizon. Artistul a căutat să reprezinte aceleaşi tipuri de subiecte asupra cărora se opreau artiştii Școlii de la Barbizon sau impresioniştii, în varianta lor românească. Continuându-şi obiceiul lucrului în plein-air, a pictat peisaje cu personaje integrate în natură, redând atmosfera tipică a satului muntenesc, în lumina sa caracteristică. Preluând componenta poetică a subiectului de la artiştii de la Barbizon, Grigorescu a fost atras în special de un anumit tip de peisaj natural şi uman, de zonele de deal ale Munteniei şi de oamenii locului, dar mai ales de raporturile dintre aceştia şi natura în care trăiesc, pe care le-a redat dintr-o perspectivă romantică. Temele vieţii satului prezentate într-o lumină idilică în artă erau încurajate de păturile conducătoare, care se urmăreau să transfigureze realitatea şi să dea impresia că ţăranul nu este uitat. Acestea au pătruns până în pictura lui Grigorescu, care era poate prin natura sa intimă predestinat idilei. Direcţia adoptată era adecvată temperamentului său optimist, care vedea calităţile de vitalitate, voioşie şi rezistenţă ale poporului român, dar care reuşea să observe şi nedreptăţile şi mizeria care apăsau ţărănimea. Lumea de la ţară a lui Grigorescu este aceea în care ţăranul reuşeşte să-şi păstreze puritatea şi delicateţea sufletului, ducând o existenţă modestă, plină de lipsuri. Curajul şi tăria erau trăsăturile de caracter la care pictorul era sensibil şi care se înscriau cel mai adesea în repertoriul lui de portrete. Tristeţea este prezentă şi ea în universul personajelor grigoresciene, apărând uneori pe chipurile femeilor din picturile sale, însă mizeria sau suferinţa au fost rareori tratate ca subiect. Femeia în opera lui Grigorescu Reprezentarea femeii în pictura lui Grigorescu se înscrie într-o direcţie specifică pentru arta europeană a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea: femeia ca obiect pasiv al contemplaţiei, surprinsă în timpul ritualurilor sale private cotidiene, oferindu-se inconştient actului voyeurist. În nuduri şi portete de ţărănci sunt redate caractere generice, fără interes pentru identitatea modelului. Sunt plasate în spaţiul domestic, în camere, în grădină sau pe lângă casă, la câmp, observate în timpul activităţilor lor zilnice, cu acul şi fuiorul ori odihnindu-se. De multe ori sunt asociate cu florile, în mijlocul cărora se află sau cu melancolia, fiind ilustrate torcând căzute pe gânduri. În unele picturi, mai ales cele cu ţigănci, primează caracterul senzual al reprezentării, prin hainele care alunecă pe corp, dezvăluind trupul, alte dăţi fetele apar ştrengare şi voioase ca nişte copile. Titlurile lucrărilor vorbesc şi ele despre interesul lui Grigorescu pentru reprezentarea unor tipologii caracteristice pentru satul românesc. Femeile sunt numite după statutul lor social („Ţărăncuţă”, „Logofeteasă”, „Fata cu zestrea”), după activitatea pe care o întreprind („Cusând”, „Ţărancă citind”, „Ţărancă torcând”, „Ţărancă odihnindu-se”), subliniând o calitate estetică („Bălăioara”, „O floare între flori”), provenienţa geografică („Munteanca”) sau etnică („Ţigănca de la Ghergani”). Portretele lor, chiar şi atunci când sunt individualizate, sunt simboluri ale unei existenţe pastorale metaforice, pe care Grigorescu încearcă să o permanentizeze prin opera sa. În secolul al XIX-lea, în teritoriul românesc femeia se afla în centrul unei societăţi patriarhale, a cărei economie ţărănească – principala sursă de venit naţional – se baza pe munca productivă a femeilor(5). Viziunea lui Grigorescu asupra femeii trebuie să fi fost influenţată de apartenenţa sa la spaţiul rural, relatările cu privire la greutăţile îndurate de mama sa cu seninătate fiind evocatoare pentru valorile sale formate: „Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuţa de ea, s-a învăţat singură să citească şi să scrie, ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte.”(6) Nici contactul cu mediul francez nu a avut efectul de a transforma concepţia, căci la Paris, în anii în care Grigorescu se afla acolo, femeile erau în continuare excluse din viaţa publică. Creaţia sa reflectă realitatea socială a contextului, reprezentând femeia în linia tradiţională a artei patriarhale, ca „natură” în opoziţie cu „cultura”, deci cu accent pe rolul său biologic şi ca muză pentru actul artistic. Femeia în natură, întinsă între flori şi vegetaţie, dormind sau lucrând cu melancolie este unul dintre tipurile asupra căruia Grigorescu revine adesea în picturile sale reprezentând femei. Tema femeii între flori este una specific simbolistă, de largă circulaţie în arta practicată în jurul anului 1900. Art Nouveau-ul a preluat mai târziu subiectul, ca unul care oferea pretextul pentru liniile curbe de contur, sugestia de mişcare şi eleganţă, potrivit unui stil cu o pronunţată dimensiune decorativă. Subiect ornamental al admiraţiei, femeia ocupă numai câteva roluri în creaţiile simboliştilor francezi: de fecioară, simbol al maternităţii împlinite sau femme fatale. Imaginile pe care ni le oferă arta occidentală a sfârşitului secolului al XIX-lea prezintă etapele ciclului biologic al femeii, cu accent asupra sexualităţii şi a conştientizării acesteia. Pictura „Ţărancă odihnindu-se” demonstrează pătrunderea influenţelor simboliste ale sfârşitului de secol al XIX-lea în arta lui Grigorescu, prin tema abordată a femeii înconjurate de vegetaţie, cel mai adesea în ipostază de tânără fată, metaforă a dragostei şi a „primăverii vieţii”. Motivul se potrivea preocupărilor artistului pentru universul idilic al spaţiului rural românesc, pe care cu temperamentul său înclinat spre optimism, încerca să-l sublinieze. Totodată, opţiunea de reprezentare a personajului ca obiect supus admiraţiei scoate la iveală concepţiile artistului cu privire la rolul fundamental al femeii în societate, precum şi contextul social a cărui expresie este pictura. La nivel formal, lucrarea arată asimilarea principiilor picturii după natură, prin portretul individualizat al fetei, realizat probabil după schiţe preliminare. Pe un fond verde închis, figura ţărăncii dormind se profilează luminoasă, trăsăturile sale armonioase fiind pictate în amănunt. Cu pielea rumenă şi expresia plină de candoare, într-o poză graţioasă, fără a fi conştientă de faptul că este privită, „Ţărancă odihnindu-se” este una dintre acele încântătoare figuri din galeria chipurilor feminine grigoresciene. (C.C.) Note: 1 Remus Niculescu, “Grigorescu între clasicism şi romantism” apud Mariana Vida, “Nicolae Grigorescu şi pasiunea vizualităţii” în „Grigorescu pictor al naturii (1838-1907)”, p. 20 2 Ioana Beldiman, “Autour des Grigorescu du musée des Beaux-Arts d’Agen” în “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itinéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme”, p. 44 3 Denia Mateescu, “Un air de parenté: l’heritage français dans la peinture de Nicolae Grigorescu” în “Nicolae Grigorescu (1838-1907) Itinéraire d’un peintre roumain de l’école de Barbizon à l’impressionnisme”, p. 17 4 George Oprescu, “Grigorescu şi Franţa. Studiu asupra formaţiei spiri- tuale şi artistice a pictorului” apud Mariana Vida, “Nicolae Grigorescu şi pasiunea vizualităţii” în “Grigorescu pictor al naturii (1838-1907)”, p. 22 5 Olivia Niţiş, „Femeia între linişte domestică şi senzualitate în arta lui Grigorescu” în „Nicolae Grigorescu şi modernitatea”, coord. Ioana Vlasiu, p. 77 6 Alexandru Vlahuţă, „Pictorul Nicolae Grigorescu” apud Olivia Niţiş, ibidem, p. 77

bio

“Grigorescu pictor al naturii “(1838-1907), texte Mariana Vida, coord. Rodica Matei, Muzeul Naţional de Artă al României, Bucureşti 25 octombrie – 30 martie 2008, 2007 “Nicolae Grigorescu. Pictură şi grafică”, catalog de Ioana Beldiman şi Gheorghe Cosma, Muzeul Naţional de Artă al RSR, Bucureşti, 1984 NICULESCU, Remus, “Grigorescu între clasicism şi romantism”, Studii şi cercetări de istoria artei, nr 3-4, Bucureşti, 1956 NIŢIŞ, Olivia, „Femeia între linişte domestică şi senzualitate în arta lui Grigorescu” în „Nicolae Grigorescu şi modernitatea”, coord. Ioana Vlasiu, Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu” al Academiei Române, Do-MinoR, Bucureşti, 2008 OPRESCU, George, “Grigorescu”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1960 OPRESCU, George, “Grigorescu şi Franţa, studiu asupra formaţiei spirituale şi artistice a pictorului”, Bucureşti, 1946 VLAHUŢĂ, Alexandru,” Pictorul Nicolae Grigorescu”, Bucureşti, 1910 VOINESCU, Teodora, “Epoca de formaţie a lui Nicolae Grigorescu”, Monitorul Oficial, Bucureşti, 1938

dimensions

width: 44 cm
height: 65 cm

15. Țărăncuță odihnindu-se

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!