Băieți scăldându-se - Artmark România

signature

semnat stânga jos, cu negru, C. Ressu

medium

ulei pe pânză

description

Camil Ressu a fost una dintre cele mai marcante personalități artistice ale secolului al XX-lea. Artistul s-a înscris la Școala Națională de Arte Frumoase din București, unde l-a avut ca profesor pe G. D. Mirea. Ressu își continuă studiile la Iași, unde termină Școala de Belle Arte, obținând medalia de argint, moment în care se hotărăște să se perfecționeze în străinătate. Se oprește pentru două luni la Munchen, după care pleacă la Paris unde se înscrie la Academia Julian, în atelierul lui Jean Paul Laurens. Coleg de studii cu Steriadi, Dărăscu și Theodorescu-Sion, Ressu și-a consacrat o bună parte din timp îmbogățirii culturii sale artistice, vizitând și studiind majoritatea muzeelor și galeriilor de artă. A fost profesor și rector al Academiei de Belle-Arte din București până în anul 1941. Din 1950 a fost președinte de onoare al Uniunii Artiștilor Plastici, reluându-și activitatea de profesor la Institutul de Arte PLastice Nicolae Grigorescu. În 1955 i se acordă titlul de Artist al Poporului, iar un an mai târziu este numit membru al Academiei Române. Anul 1908 este anul în care revine în țară de la studii, moment în care ecoul răscoalei din anul precedent nu se stinsese încă. Epoca de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea se caracterizează în pictură printr-un semănătorism care își dezvăluia acum adevăratul caracter de idealizare a vieții țăranilor. Pentru prima dată numele lui Camil Ressu apare într-o expoziție la “Tinerimea Artistică”, în 1910, unde participă cu lucrarea “Terasa Oteteleșeanu”, iar în 1914 deschide prima sa expoziție personală la București. Preocupat fiind dintotdeauna de problemele sociale, colaborează cu desene satirice la publicațiile ”Furnica”, ”Facla” și ”Adevărul”, făcându-se cunoscut în ambianța artistică și literar-artistică, la început, drept un foarte talentat desenator – caricaturist. În acest moment în care Ressu se distingea printre caricaturiștii noștri, într-o producție destul de abundentă, solicitată și de exuberanța agonală a vieții politice, interesul pentru caricatură era extrem de viu. În toate desenele dintre acești ani, caricaturi sau nu, varietatea modalităților stilistice era uimitoare. O curiozitate continuă și un spirit de explorare a resurselor grafice ce i le oferea lumea din jurul său au animat desenul lui Ressu în primii 5-6 ani de la întoarcerea sa în țară. Desenele artistului se remarcau prin forța sintezei și prin tensiunea compoziției de forme produse de prezențele intense ale unei senzuale proximități al realului. Revenirea la pictură a fost neașteptat de bruscă. Artistul relata cum, la sfârșitul anului 1908, a luat brusc hotărârea de a înceta orice colaborare ca desenator,cu ziarele și revistele la care lucra, dându-și seama că vocația sa adevărată este cea de pictor. Impulsivitatea acestei hotărâri este dublată de întâlnirea cu marele colecționar Alexandru Bogdan-Pitești, care i-a schimbat definitiv soarta. Bogdan- Pitești, cunoscut în epocă drept cel mai activ promotor al valorilor artei contemporane românești și care se aflase la sfârșitul secolului precedent în fruntea mișcării Artiștilor Independenți, alături de Luchian, avea să ajungă într-o zi friguroasă de iarnă în camera –atelier a lui Ressu, unde îi achiziționează contra unei sume importante de bani, câteva dintre picturile pe care artistul le adusese de la Paris. Ressu era de asemenea invitat să își petreacă câteva luni la conacul său din Vlaici, județul Olt. Artistul va reveni la Vlaici în fiecare an până în 1915, descoperind valorile spirituale ale lumii țărănești, lucru ce va influența capital evoluția picturii sale. Unele din operele realizate de artist în anul 1909, în timpul șederii lui la Vlaici – ”Semănătorul” sau ”Pe terasă”, erau reproduse de Bogdan – Pitești în cuprinsul unui articol semnat în decembrie 1909. Aceste două lucrări, împreună cu un nud pe care Ressu îl realizase la Paris, sunt primele opere ale artistului comunicate publicului românesc. În acest articol, menit să îl facă cunoscut pe Ressu, Bogdan-Pitești îl înfățișează ca pe “o fire rebelă și veșnic în revoltă, un cugetător indignat de toate nedreptățile ce se comit, îndurerat de durerea celor ce veșnic pătimesc, convins că singura îndreptare ar fi într-o violent schimbare a stării actuale, în distrugerea acestei societăți prin toate mijloacele”. Pe lângă descrierea artistului, articolul lui Bogdan-Pitești mai conținea și o critică avizată asupra operei sale, ce dădea exemplu tabloul ”Pe terasă” în care artistul, descris ca “un adevărat colorist”, “a ajuns la o admirabilă și surprinzătoare gamă de degradări ale culorii în studiul luminii”. În același timp cu prezentarea pe care Bogdan- Pitești o realizase despre artist, unul dintre scriitori care paricipaseră la scrierea dicționarului contemporanilor, în paginile consacrate lui Bogdan- Pitești, scria despre Ressu: “Pictorul de mare talent, care în lucrările lui puternice și definitive se vestește pare-se, ca un continuator al unei tradiții artistice vechi românești”. În 1910 are loc expoziție retrospectivă Ioan Andreescu. Expoziția, organizată de Tinerimea Artistică, va include și lucrări ale lui Ressu, Cuțescu-Storck, Theodorescu- Sion sau Petrașcu. Cu toate acestea picturile lui Ressu, deși acceptate, nu erau pe placul seniorilor de la Tinerimea, căci Verona, care ocupa în Tinerime un loc eminent, declara: “tot efectul expoziției era stricat de prezențele lor”. În finalul acestei expoziții însă, cei patru artiști erau priviți de către criticii vremii ca “o seamă de tineri artiști, cu alte idealuri, cu alte concepții de artă, cu o altă conștiinciozitate a meseriei, ce bat la porțile Tinerimii Artistice și au nemaiauzita îndrăzneală să ceară un loc pentru arta lor sinceră și nouă”. După cele trei picturi inspirate din lumea de la țară, expuse în 1910 la prima sa expoziție din cadrul Tinerimii Artistice, tot aici va expune un an mai târziu alte cinci picturi cu același subiect, realizate la Vlaici, în perioada în care fascinația lui Ressu pentru omul de la țară era în plină dezvoltare. Predilecția artistului pentru subiectele cu caracter rural și nota originală pe care le aduceau în această privință a fost observată și primită cu entuziasm de către critici. Prin operele lucrate după 1910 la Vlaici Ressu punea fundamentele acestei a doua imagini – tip a țăranului, pe care arta noastră avea să o cunoască și care se dovedea a fi mai durabilă decât cea făurită de pictura lui Grigorescu. Ressu a reușit să făurească noi tipare ale culturii artistice, de simboluri figurative culturale. Picturile cu subiecte țărănești realizate de artist aveau un caracter accentuat de “manifest pictural”. Operele cu țărani ale lui Ressu au demonstrat o aptitudine proprie sensibilității sale, aceea de a percepe și evoca cu vigoare autenticitatea vieții arhaice și comuniunea omului cu natura. La Vlaici, viziunea picturală a lui Ressu dovește o expansiune în sensul în care, familiarizat fiind cu locurile și peisajele din zonă, acesta reușește să surprindă cu un fior liric difuz peisajele și oamenii. Artistul a mărturisit că, la Vlaici, Dărăscu “l-a învățat a zugrăvi peisaje”. Astfel, sub influența lui Dărăscu, Ressu va cultiva destul de mult timp peisajul, cu multă știință a compoziției. Intrarea lui Camil Ressu în viața artistică de la începutul secolului al XIX-lea a fost fulgerătoare. Apariția lui a fost neașteptată, pictura sa impunându-se ca aparținând unei alte categorii, diferită de cea a marilor artiști ai vremii. Perioada petrecută la Paris și contactul pe care artistul l-a avut acolo cu numeroase muzee și galerii de artă, îi vor întipări artistului o nouă direcție picturală. În muzee, Ressu se va familiariza cu pictura lui Ingres, marcată de ideea perfecțiunii expresiei și de înalta funcție a desenului în definirea formei plastice. Tot aici îi va descoperi și pe impresioniști și va intra în contact, în mod natural, și cu reacțiile la impresionism. Astfel, în ceea ce privește culoarea acesta va folosi o paletă variată, apropiată de cea impresionistă, care exclude pământiul, căutând să creeze valorații sensibile, dintr-o complexitate de tonuri. Aproape în toate operele sale reprezentând peisaje sau personaje în peisaj artistul urmărește construcția unei compoziții clasice, organizată astfel încât să poată reda un sentiment de liniște și pace, stare afectivă care exprimă, în viziunea lui Ressu, sinteza spațiului românesc. Folosind o paletă de armonii fove, artistul se manifestă ca un colorist preocupat de efectul exploziv al asocierilor cromatice, de șocul pe care-l provoacă exaltarea culorilor aduse la un înalt grad de saturație. Activitatea sa se intensifică în momentul în care devine profesor la Academia de Arte Frumoase, unde acordă o atenție tot mai sporită nudului, desenând zilnic alături de elevii săi. După 1920, nudurile sale sunt mult mai numeroase, lucru care ar putea fi pus în legătură și cu sugestiile continue pe care artistul le schimba în cursul ședințelor de la Academie. Aceasta este și perioada în care Camil Ressu realizează “Băieți scăldându-se”, operă care are în prim plan trei copii veniți la scăldat. Pentru Ressu, nudul devine principalul mijloc de expresie, modalitatea de verificare a gradului de desăvârșire a unui artist, conform idealului artiștilor renascentiști. Mai mult decât în oricare gen abordat, în pictură sau în desen, Ressu obține în reprezentarea nudului o variată gamă de expresii, de mișcare și de atitudini. În lucrarea “Băieți scăldându-se” artistul caută mai mult un pretext de a picta frumusețea unui nud, văzut din spate, dar rămâne preocupat în remarcabilă măsură și de peisajul în care se încadrează. O artă ca a lui Ressu, dovedind o înclinație specială în studiul figurii umane, urma să își concentreze interesul și asupra nudului. Un mod de expresie predilect, mai mult decât oricare alt gen, pentru că nudul lui Ressu se pretează mijloacelor grafice expresivității liniei. Nudurile lui Ressu au fost asociate cu numele lui Ingres. Linia lui Ressu e anguloasă, discontinuă și crează un volum puternic, denotând o senzualitate primară, mai aproape de natură. Nudul este cel care îi oferă artistului senzația cea mai apropiată de natură, prezentat de obicei în lumini și umbre, aproape pure, cu o tehnică liniară pe care artistul o folosește pentru a reda o distincție clară a planurilor și a structurii. La Vlaici Ressu nu a pictat numai lucrări cu tematică țărănească, ci a realizat și multe nuduri, cele mai cunoscute fiind “Baigneuze”, “Nud la marginea unei ape”, “Zi de vară” și “Nuduri și Pructe”. În operele pictorului valorile formale ale condiției artistice sunt extrem de puternice. Rezultatele considerabile obținute în ultimele două decenii de arta dintre cele două războaie îngăduie o stare mai nuanțată a picturii lui Ressu, în contextul dezvoltării artei europene și în cel al tendințelor prezente în pictura românească din acea perioadă. Camil Ressu a reușit ca, prin combinarea capacităților formative ale desenului și culorii, să realizeze o creație care păstrează valorile tradiției, în condițiile unui efort de înnoire a limbajului plastic.

bio

COSMA, Gheorghe, “Camil Ressu”, Bucureşti, Editura Meridiane, 1967. DEAC, Mircea, “Camil Ressu”, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956 ENESCU, Teodor,” Camil Ressu”, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958 RADA, Teodoru, “Camil Ressu”, Bucureşti, Editura Meridiane RESSU, Camil,” Însemnări”, Bucureşti, Editura Meridiane, 1967

dimensions

width: 80 cm
height: 64 cm

26. Băieți scăldându-se

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!