Crâng la Brebu - Artmark România

signature

semnat stânga jos, cu negru, Luchian

medium

pastel pe carton

description

“Crescută în mijlocul realităţilor româneşti, îmbibată de sufletul poporului şi de frumuseţile naturii sale, pictura lui Luchian este de o emoţionantă autenticitate, bogăţia conţinutului fiind servită cu generozitate de strălucirea şi expresivitatea limbajului. Preferinţa pentru formele simple, limpezite de accesorii, pentru culorile curate şi strălucitoare, arată că Luchian a izbutit să-şi însuşească din arta populară românească cele mai rodnice învăţăminte. Cu aceeaşi dragoste de om şi natură, cu acelaşi spirit de sinteză, cu aceeaşi strălucire solară a culorilor, pictura lui Luchian exprimă robusteţea şi optimismul sănătos al poporului al cărui interpret inspirat a fost.”(Vasile Drăguţ) Ştefan Luchian este, alături de Nicolae Grigorescu şi Ion Andreescu, unul dintre maeştrii picturii româneşti moderne. La graniţa dintre secolele XIX şi XX, Ştefan Luchian, receptiv la înnoirile artei europene, a fost unul dintre artiştii care s-au opus academismului şi artei de salon, îmbogăţind arta românească cu o pictură întemeiată pe tradiţiile şcolii româneşti, inspirată din viaţa şi arta ţăranului român şi pătrunsă de modernitate. Susţinător al libertăţii şi independenţei artei, respingând sterilitatea artei oficiale, se înscria în direcţia unei arte realiste şi progresiste. A fost încă de la început preocupat de exprimarea adevărului legat de realitatea înconjurătoare, urmând modelul operei înnoitoare a lui Nicolae Grigorescu, dar împrumutând şi din experienţa marilor realişti ai artei apusene, precum Courbet. Pictura nu este însă pentru Luchian un mijloc de imitare mecanică a naturii, ci un mod de cunoaştere a ei. Concepţia despre raportul dintre artă şi natură şi-o exprima spunând: “Una-i să respecţi natura şi alta-i să faci ce vezi, cum o ieşi să iasă... Trebuie să laşi la o parte, să uiţi unele lucruri, asupra altora să insişti... Natura nu trebuie să o imiţi, nici să o copiezi, trebuie să lucrezi în felul ei” (i). Mai mult decât atât, referitor la obiectivizarea artistului faţă de natură, Luchian afirma: “Noi, artiştii, privim cu ochiul, dar lucrăm cu sufletul” (ii) . Căutându-şi propriul drum în artă, Luchian a simţit că direcţia pe care o va lua este aceea deschisă de Grigorescu, trecând prin experienţa picturii franceze şi învăţând mult de la Manet şi Degas, de la unii impresionişti şi postimpresionişti, printre care Cézanne, Gauguin şi Van Gogh. La Paris, Luchian nu a trebuit să refacă traseul formaţiei lui Grigorescu, însuşindu-şi de la acesta, încă din ţară, mijloace ale realismului şi ale picturii în plein air, precum şi aspecte ale tehnicii impresioniste, de surprindere a vibraţiilor atmosferice, variaţiunilor de lumină şi coloritului viu. În schimb, şi-a putut da seama de limitările la care ajunsese impresionismul, găsind afinităţi cu viziunea artistică a lui Corot, precursor al impresionismului, care în peisajele sale, pictate sub imperiul primei impresii, respecta structura formelor. Colorist prin excelenţă, Luchian acorda totuşi o grijă deosebită desenului, construind cu rigoare compoziţiile. Din lecţia impresionismului a preluat tehnica armonizării culorilor pure, dar a respins ideea de a reda momentul, definit prin jocul singular al luminii, căutând să singularizeze în arta sa ceea ce este permanent în lumea reală. În sinteza stilistică a picturii lui Luchian se recunoaşte influenţa lui Van Gogh, în aspectele ce ţin de aportul de lumină adus de culoare şi de rolul ei constructiv, dar şi impresia lăsată de armoniile, ritmurile şi intensităţile cromatice ale artei populare. Inovaţia adusă de Luchian în pictura românească este aceea de a fi găsit formula prin care să confere culorii un nou atribut – lumina. Experimentele sale legate de cuprinderea luminii în culoarea pură s-au desfăşurat pe planurile diferitelor tehnici – acuarelă, pastel, ulei – artistul încercând să transfere de la o tehnică la cealaltă descoperirile făcute. Întors în ţară în 1892, Luchian devine în scurt timp una dintre cele mai active personalităţi artistice. Pictura “Ultima cursă de toamnă” din 1892, una dintre puţinele cunoscute din această perioadă, ilustrează influenţa lui Manet şi a impresionismului. Reprezentând un subiect nou în arta românească, un eveniment al vieţii urbane, pictura vădeşte preocuparea sa pentru efectele atmosferice, includerea luminii în masa de culoare şi redarea strălucirii soarelui, dar şi atenţia acordată transformărilor subtile ale naturii, în pragul toamnei. În această lucrare, cea mai elaborată din timpul şederii la Paris, dimensiunea peisagistică are o importanţa egală cu ponderea pe care o au figurile, anunţând virtuozitatea sa în ilustrarea naturii. La sfârşitul anului 1901 rămâne parţial paralizat în urma unei boli spinale, dar continuă să lucreze, în anii care vor urma creând cele mai desăvârşite opere. Autoportretele sale sunt o dovadă a determinării de a învinge tragedia personală, manifestând profunzimea şi tăria vieţii interioare. De aici înainte, Luchian se va concentra numai asupra operei sale, păstrând toată energia pentru înfăptuirea acesteia şi adoptând un nou stil de lucru, care manifesta siguranţă şi cunoaştere deplină a mijloacelor sale. Un fapt remarcabil, consemnat de toţi analiştii operei sale, este starea de spirit a artistului, pe care a lăsat-o să transpară în lucrările sale, seninătatea şi bucuria izvorâte din revelaţia asupra frumuseţii vieţii, conştiinţă pe care o dobândeşte odată cu apropierea de moarte. Într-o scrisoare adresată unui prieten, scria: “M-am schimbat mult de când ne-am despărţit. Sunt mai puţin melancolic şi iarăşi un nou dor de viaţă a născut în sufletul meu obosit” (iii) . Opera lui Luchian devine din acest punct oglinda unei tot mai profunde înţelegeri a sensului lumii, o emoţionantă mărturie a dragostei sale de a trăi şi a căutării a ceea ce este esenţial în viaţă. Dorinţa de a se afla în natură a marcat una dintre schimbările majore în viaţa sa, până atunci Luchian fiind obişnuit cu ritmul oraşului, simţindu-se confortabil în lumea cafenelelor bucureştene. În încercarea de a găsi adevărul propriei existenţe, s-a îndreptat instinctiv către natură, care l-a ajutat să-şi recapete direcţia, căutând să se afle tot mai des în mijlocul ei. Primele sale ieşiri din Bucureşti au fost la Govora şi la Filipeştii-de-Pădure, în Prahova, în vara anului 1903, unde dorinţa sa de a lucra era sporită de atmosfera simplă şi primitoare din casa verişoarei care îl găzduia şi de frumuseţea peisajului. În anii următori, Luchian va pleca verile să picteze în câte un loc liniştit din ţară, la întoarcere deschizând câte o expoziţie cu operele realizate sub imperiul bucuriei de a trăi în natură. În peisajele precum “Sălciile de la Chiajna” din 1907, angajamentul luat faţă de viaţă devine şi mai limpede, prin ritmurile vesele create prin tuşele largi şi contrastele dintre culorile strălucitoare şi tonurile delicate. Luchian este un pictor al naturii de vară, al luminii pline de căldură şi al sărbătorii vieţii vegetale, cele mai multe dintre peisajele sale fiind evocări lirice ale ritmurilor generatoare de viaţă ale universului şi ale bucuriei de a trăi. Luchian preferă în această perioadă tehnica pastelului, din motive materiale şi de comoditate, condiţia sa fizică din ce în ce mai precară făcând tot mai dificil procesul de amestecare a culorilor (iv), dar şi pentru că acest mediu se potrivea cu ceea ce dorea să exprime. Continuă să picteze în ulei de câte ori are ocazia, însă păstrează subiecte mai ambiţioase pentru această tehnică, în timp ce foloseşte pastelul pentru subiecte care necesită o mare precizie a tonurilor, precum portretul sau natura moartă. Peisajul a fost însă genul în care Luchian s-a putut exprima cel mai deplin prin intermediul pastelului, realizând opere care dau măsura completă a originalităţii sale. Anii 1908 şi 1909 marchează un apogeu în dimensiunea peisagistică a operei sale, lucrările realizate în lunile de vară în care a pictat la Brebu şi la Moineşti ilustrând în mod desăvârşit sentimentul frumuseţii absolute şi al eternităţii pe care Luchian l-a simţit în faţa naturii. Şederea la Brebu i-a fost benefică lui Luchian, ajutându-l să-şi recapete puterile şi aducându-i împliniri în planul creaţiei, după cum reiese dintr-o scrisoare în care povestea traiul de acolo: Am închiriat trei odăi şi o bucătărie în curtea mînăstirii. “Am fost foarte mulţumit şi am lucrat cu atîta dragoste, cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată (...) Credeam că e ultima încercare ce o mai făceam cu peisajele. Era prea greu, prea peste puterile mele. Şi ce lucruri frumoase! Nu te mai săturai, uitîndu-te la ele. Mai ales lunca Doftanei este o minune, nu altceva. Ce folos că drumul pînă acolo mă zdrobea şi dacă nu ar fi fost splendoarea naturii, care să mă mai învioreze, n-aş mai fi putut mişca” (v). La Moineşti, entuziasmul faţă de natură este încă şi mai puternic: Am colindat ţinuturi şi la deal, şi la munte, şi la cîmp, dar ce să-ţi spun, nici pe departe nu se potrivesc cu maiestatea şi distincţiunea peisajelor de la Moineşti. Blagoslovit ţinut şi fericit cine va putea, cel puţin cât un grăunte, să aştearnă cu boiele pe o bucată de pînză un colţişor din acest colos superb (vi). Momentul culminant al creaţiei sale este marcat de simţirea profundă a comuniunii cu natura, conştiinţa timpului scurt rămas impulsionându-l să reţină cât mai condensată, în arta sa, trezirea pe care o experimenta când se afla în natură. Lucrările acestei perioade sunt rezultatul tuturor forţelor sale, care reclamă intrarea în acţiune a tuturor resurselor şi temperamen- tului său (vii) , un efort epuizant, care nu poate dura mult. La Brebu a lucrat în pastel şi creioane colorate, tehnici care îi permiteau să transpună direct şi cu acurateţe efectele luminii şi schimbările coloritului plantelor sub acţiunea ei. Nuanţele catifelate ale pastelului erau potrivite sensibilităţii sale, asemănând delicateţea pudrei colo- rate cu praful de pe aripile fluturilor. Prin intermediul lor, încerca să redea ceea ce natura avea mai frumos, graţios şi adevărat, văzând în opera ei desăvârşirea: natura are ambiţia aceasta: să reuşească în tot ce face (viii). Fără a încerca să cuprindă vastitatea în peisajele sale, se apleca asupra detaliilor semnificative, a colţurilor de natură ce defineau locul, apropiindu-se de subiectele sale pentru a le surprinde spiritul. Petru Comarnescu spunea despre poetica ce se află în substratul operei peisagistice a lui Luchian: “În dialogul cu natura, s-a întrebat mereu cum sunt priveliştile ce-l atrăgeau şi ce anume le era caracteristic, spre a-l oglindi. A luat şi a dat, contopind lumea dinafară cu lumea lui lăuntrică, aşa cum procedează întotdeauna realiştii, controlând totul prin raţiune. De aceea, şi în peisaje, începând cu cele din tinereţe şi culminând cu cele de la Brebu şi Moineşti, el a descoperit frumuseţi şi adevăruri şi le-a redat cu un stil propriu, care din prima clipă te face să deosebeşti o lucrare de Luchian de lucrările altora” (ix). „Crâng la Brebu” este unul dintre cele mai importante peisaje ale lui Luchian care apar într-o licitaţie de artă. Face parte dintre cele aproxi mativ douăzeci de pasteluri realizate la Brebu, în vara anului 1908, menţionate de toate scrierile care i-au fost dedicate, ca alcătuind unul dintre momentele cele mai fericit echilibrate ale operei sale (x). Tehnica pastelului este folosită pentru capacitatea sa de simplificare, peisajul devenind o sinteză de pete colorate, într-o infinitate de nuanţe de verde şi brun juxtapuse. Copacii se ridică acoperind linia orizontului, impunându-şi monumentalitatea, imaginile acestor colţuri de natură aducând o noutate în arta românească şi o diferenţă de concepţie faţă de perspectivele grigoresciene vaste, deschise în depărtare. Moliciunea norilor care se desfăşoară calmi deasupra arborilor, îşi găseşte în pastel cea mai potrivită exprimare, într-o îmbinare de nuanţe subtile de gri, albastru, violet şi roz. Discrete atingeri de creion gri închis marchează din loc în loc frunzişul, cu linii subţiri şerpuitoare, creând un efect de vibraţie şi de spaţiu, pe când accente de verde crud dau senzaţia licăririlor de lumină. „Crâng la Brebu” este una dintre lucrările care ilustrează capacitatea culorii de a cuprinde lumina, acea inovaţie adusă de Luchian în pictura românească, ce avea să aibă un vast ecou asupra evoluţiei sale ulterioare. Momentul Brebu poate fi considerat ca un apogeu al pastelului în opera lui Luchian, dar, în acelaşi timp, în el recunoaştem înfăptuirea deplină a sintezei lumină-culoare spre care a năzuit neîncetat şi care constituie marea înnoire adusă de pictura sa (xi). i Virgil Cioflec, “Vorbele unui pictor” apud. Vasile Drăguţ, “Luchian”, p.21 ii Virgil Cioflec, “Vorbele unui pictor” apud. Ionel Jianu, Petru Comarnescu, “Ştefan Luchian”, p.107 iii Ştefan Luchian apud Jacques Lassaigne, „Ştefan Luchian”, p. 65 iv Jacques Lassaigne, „Ştefan Luchian”, p. 75 v Ştefan Luchian apud Petru Comarnescu, „Ştefan Luchian”, p. 227 vi Ibidem, p. 238 vii Jacques Lassaigne, „Ştefan Luchian”, p. 82 viii Ibidem, p. 228 ix Petru Comarnescu, „Ştefan Luchian”, p. 244 x Jacques Lassaigne, „Ştefan Luchian”, p. 77 xi Vasile Drăguţ, „Luchian”, p. 60

bio

CEBUC, Alexandru, “Luchian”, Monitorul Oficial, Bucureşti, 2007 CIOFLEC, Virgil, “Luchian”, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1924 COMARNESCU, Petru, “Luchian”, Ed. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1955 COMARNESCU, Petru, “Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965 DRĂGUŢ, Vasile, “Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian şi spiritualul modern în pictura românească”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2000 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian: Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen”, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007 JIANU, Ionel, “Luchian”, Ed. Căminul Artei, Bucureşti, 1947 LASSAIGNE, Jacques, “Ştefan Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 OPRESCU, George, “Maeştrii picturii româneşti în secolul XIX: (Grigorescu, Andreescu, Luchian)”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1947

dimensions

width: 44 cm
height: 50 cm

research_info

Lucrarea provine din colecția clujeană dr. Leon Daniello

32. Crâng la Brebu

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!