La pozat - Artmark România

semnat stânga jos, cu creion în pastă, C. Ressu

ulei pe carton

Camil Ressu a studiat pictura cu George Demetrescu Mirea, la Şcoala de Belle Arte din Bucureşti, începând din 1897, până în 1899, an în care s-a transferat la Iaşi, unde i-a avut ca profesori pe Emanoil Bardasare şi Consantin Stahi. Absolvent cu medalia de argint în 1902, pleacă la München pentru a-şi continua studiile şi se înscrie la Akademie der Kunst, în atelierul lui von Kaulbach. În timpul şederii sale de numai două luni în Müchen, vizitează muzeele şi expoziţiile şi se arată interesat de şcoala modernă a picturii germane. Pleacă apoi la Paris, unde se înscrie la Academia Julian, pentru a studia desenul cu Jean Paul Laurens. Este coleg cu Steriadi, Eustaţiu Stoenescu, Theodorescu-Sion, Dărăscu şi alţi artişti români, alături de care lucrează verile în Bretania. Frecventează serile poetice prezidate de Jean Moréas şi cercurile socialiste, audiind discursurile lui Jean Jaurès. Vizitează muzeele şi galeriile de artă pariziene, atelierele şi cenaclurile literare din Montmartre şi Montparnasse. În 1905 ia parte la „Cercul studenţilor români”, alături de Brâncuşi, Dărăscu, Ştefan Popescu, Theodorescu-Sion, Stoenescu, George Enescu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Henri Coandă ş.a.m.d. Se întoarce definitiv în ţară în 1907, după răscoalele ţărăneşti din luna mai şi începe colaborarea ca desenator la publicaţiile „Furnica”, „Viitorul”, „Adevărul” şi „Acţiunea”. Comentatorii operei lui Ressu pun accent pe dimensiunea socială a artei sale şi subliniază implicarea sa în problemele ţărănimii, care luaseră amploare în spaţiul românesc la începutul secolului al XX-lea şi izbucniseră violent cu răscoala din primăvara anului 1907. Pentru a înţelege semnificaţia picturii lui Camil Ressu este necesar să cunoaştem unele aspecte ale contextului social şi politic al acelei perioade, condiţii care au influenţat traiectoria creaţiei unuia dintre fondatorii şcolii de pictură româneşti. Nemulţumirea ţăranilor legată de inechitatea deţinerii de pământ şi exploatarea necruţătoare la care ajunseseră să fie supuşi de către latifundiari, a dus la izbucnirea răscoalei în Moldova, de unde s-a răspândit rapid în toate colţurile ţării. În situaţia agravată de activitatea agitatorică a socialiştilor de extremă stângă şi în haosul generalizat care se instaurase, guvernul a recurs la măsuri dure de represiune. Au luat amploare apoi mişcările muncitoreşti, susţinute de răspândirea marxismului, creându-se un climat de implicare a intelectualilor în luptele sociale. Unele reviste, precum „Viaţa românească”, promovau ideea artei cu tendinţă, publicând texte prin care susţineau reflectarea vieţii reale a ţăranilor în creaţiile artistice şi respingeau concepţiile idealizante, considerate falsificări ale adevărului. În acest context, s-a format conştiinţa misiunii sociale în rândul artiştilor, a căror artă începea a fi pusă în slujba aspiraţiilor claselor exploatate, având uneori un accent de revoltă şi militantism. Arta trebuia să exprime simpatia faţă de suferinţele celor mulţi, într-un stil epurat de sentimentalism şi pitoresc şi să se orienteze către subiecte din viaţa oamenilor umili, abandonând definitiv rutina academică. Arta nouă avea să se opună concepţiilor burgheze care caracterizau arta oficială şi să se apropie de adevăr printr-o formă de expresie originală, punând figura umană în centrul său. Printre artiştii generaţiei tinere de la începutul secolului al XIX-lea care au dat o nouă orientare mişcării artistice româneşti au fost Luchian, Iser, Steriadi şi Ressu. Asemeni multor artşti şi scriitori români ai acelei perioade, Ressu se întorsese de la Paris impregnat de ideile revoluţionare, revoltat împotruva injustiţiei sociale. Camil Ressu a fost unul dintre cei preocupaţi de realizarea unei arte care să reflecte realitatea românească, specific naţională. Repingând poporanismul și motivele facile, a căutat în arta populară originea unui stil autentic, care trebuia să reflecte spiritul românului. Respingând formele de împrumut care pătrunseseră în arta acelei perioade, odată cu plecările artiștilor la studii în străinătate, a fost preocupat de găsirea izvoarelor legitime pentru stilul specific românesc ce se cerea aflat, pentru a se afla în centrul unei școli naționale de pictură. Era momentul unei schimbări profunde în arta românească, când ideile modernității se răspândeau în țară, susținute de activitatea unor reviste de cultură, de diferite orientări. Toate formele pe care le-a luat arta în această perioadă aveau în comun respingerea normelor academice și orientarea către realitate, fie aceasta interioară ori exterioară artistului. Una dintre direcțiile majore era aceea a tradiționalismului, înțeles ca un recurs la tradiția artei populare, iar nu ca un curent reacționar față de înnoirile artei momentului. Poate fi făcută o paralelă între dezideratele sale de creare a unei arte noi, care să se sprijine pe creaţiile populare arhaice ale locului şi ideile primitivismului, mişcarea în pictura occidentală a secolului al XX-lea care urmărea întoarcerea la o abordare liberă, frustă, precum cea a culturilor din afara Europei sau a Statelor Unite, eliberată de convenţiile şi artificialitatea academismului. Artiştii români, refuzând formele de import, fără însă a se sustrage spiritului modern, au sondat repertoriul de imagini ale meşterilor populari în căutarea unei baze pentru un stil românesc autentic şi actual. Marile compoziţii pictate ale lui Ressu au ca subiect, aproape invariabil, omul simplu, ţăranul, viaţa de la ţară, muncitorul sau ritualul muncii. Vocaţia lui Ressu era aceea a figurii umane, portretistica ocupând un rol deosebit de important, prin numărul lucrărilor realizate şi valoarea lor. În primii ani de după întoarcerea sa de la studii, modelele sale erau cele din lumea artistică şi literară din cafenelele pe care le frecventa în acea vreme, Ressu lăsând o imagine semnificativă a fizionomiilor unor personalităţi ale culturii de la începutul secolului al XX-lea, printre care Brâncuşi, Paciurea, Bacovia, Pallady sau Petraşcu. Ressu stăpânea o mare putere de sinteză şi interpretare a aspectului fizic ca expresie a personalităţii. În această perioadă, activitatea sa se concentra mai ales în jurul desenului, mijlocul cel mai potrivit pentru explorarea caracterului unei figuri, pe care îl considera capabil de a produce opere definitive. Portretele lui Ressu pe care critica de artă le consideră cele mai desăvârşite sunt acelea conţinute în compoziţiile cu ţărani. Lumea satului a început să fie un subiect predilect în creaţia artistului mai ales după anul 1920, perioadă când se afirma o tendinţă a gustului pentru monumental, decorativ şi accentuarea valorii simbolice. Portretele celor două fete din pictura „La pozat” exprimă seninătatea şi bucuria proprie copiilor, un aspect al lumii satului mai puţin sondat de Ressu. Chipurile zâmbitoare şi ştrengare se disting în repertoriul figurilor grave de ţărani care populează compoziţiile artistului, simbolizând capacitatea oamenilor de la ţară de a privi cu detaşare şi umor greutăţile vieţii.

COSMA, Gheorghe, “Camil Ressu”, Bucureşti, Editura Meridiane, 1967 DEAC, Mircea, “Camil Ressu”, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956 ENESCU, Teodor, ”Camil Ressu”, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958 RADA, Teodoru, “Camil Ressu”, Bucureşti, Editura Meridiane RESSU, Camil, ” Însemnări”, Bucureşti, Editura Meridiane, 1967

width: 50 cm
custom: 64,5

34. La pozat

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!