Mere și flori - Artmark România

semnat dreapta jos, cu albastru, Bunescu

ulei pe pânză

Numele lui Marius Bunescu rămâne legat în pictura românească de dezvoltarea peisajului. Peisajele pictate de el, multe animate de prezenţa umană, sunt calme, echilibrate, inspirându-ţi şi făcându-te să trăieşti un sentiment de statornicie. “Nu l-au atras locurile pline de agitaţie cotidiană ci cele unde natura şi omul se înfrăţesc, nu se opun”. (D. Schobel, D. Herbay) Formaţia sa a luat direcţia artistică abia după vârsta de 20 de ani, la Constanţa, unde primea lecţii de desen de la Dimitrie Hârlescu; acesta l-a îndrumat către aprofundarea studiilor în străinătate. Urmează timp de un an cursurile Academiei Regale din München, dar mai mult decât realismul în limite academiste al profesorilor, asimilează experienţele impresionismului, în varianta sa germană, curent care nu se bucura însă de un ecou prea mare în acel mediu. Alege să îşi continue studiile la Paris, unde odată ajuns este marcat de întâlnirea cu arta lui Delacroix şi culorile impresionismului francez, în special în pictura lui Sisley. Şederea în capitala Franţei este întreruptă după numai câteva luni de evenimentele balcanice din 1913, pentru care este mobilizat şi trimis în Dobrogea. Contactul cu litoralul românesc, petrecut după dobândirea unei noi viziuni asupra luminii şi culorii la Paris, a fost revelator pentru Bunescu, care după încheierea conflictului s-a stabilit pentru mai multă vreme în Constanţa, atras de zilele însorite şi relieful de coastă. Marius Bunescu este în opinia criticii de artă unul dintre cei mai mari peisagişti ai artei româneşti, cel care a lăsat o imagine vie asupra realităţilor naturii ţării şi a relaţiei oamenilor acestui pământ cu ea. Timp de aproape patru decenii, artistul şi-a dedicat o bună parte a activităţii acestei teme, creând izolat naturi statice, portrete sau nuduri. Limbajul său plastic s-a format în urma influenţelor mediului german, în special ale profesorului Herman Groeber, membru al mişcării Secession müncheneze, apoi ale contactului cu muzeele şi expoziţiile Parisului şi ale unui permanent dialog cu arta occidentală, de la care se revendică mai multe aspecte ale picturii sale. Prima parte a creaţiei sale atestă asimilarea procedurilor impresioniste şi interesul pentru lumină şi reflexele ei, bazat pe experienţe proprii. Astfel, în tablourile realizate în jurul anului 1918, Bunescu ajunge la un nivel al tehnicii care îi permite să redea efectele tranzitorii de lumină şi efemeritatea unei clipe, fiind receptat de critici ca un pictor al luminii. Realizând curând limitările acestui mod de expresie şi cercetând mai amănunţit propria personalitate artistică, s-a orientat către constructivism şi expresionism. În dobândirea noii direcţii au avut un aport influenţa apropierii de mişcarea muncitorească şi deplasarea interesului, de la redarea senzaţiei, la exteriorizarea sentimentului, care ajunge să domine asupra motivului. Biografia marcată de căutări şi de un eveniment neaşteptat, a fost un alt factor care a acţionat asupra coagulării unui stil şi a unei viziuni proprii. După demobilizarea din 1918, întors acasă în Caracal, află de moartea ambilor săi părinţi, eveniment care îl va marca profund şi care se va răsfrânge asupra creaţiei sale. Sentimentele care îl animau şi care îi dominau picturile - melancolia, visarea, suferinţa - s-au transformat într-o poezie surdă, uneori dezolantă, emblematică din acel moment pentru individualitatea artistică a lui Bunescu. Ilustrarea acestor trăiri şi-a găsit cea mai bună rezolvare în sondarea capacităţilor expresive ale culorilor reci. Paleta sa de culori întărea impresiile de părăsire şi de lipsă a perspectivei pe care le transmiteau peisajele, atât cele din natură cât şi din mediul urban. Peisajele citadine ale lui Bunescu au fost puse în relaţie de Oscar W. Cisek cu cele realizate de pictorul francez Maurice Utrillo, în felul de reprezentare a zidurilor şi arborilor, însă apropierea de arta acestuia nu a mai fost semnalată cu altă ocazie de către cronicarii ce îi urmăreau creaţia. În expoziţiile din anii 1927 şi 1928, pictura lui Bunescu demonstra adâncirea unei viziuni personale, redată printr-un limbaj plastic solid alcătuit şi original. Peisajele urbane prezentate cu acel prilej erau expresia unei tristeţi iremediabile ce reieşea din condamnarea sa la mediul oraşului. Atmosfera lipsită de aer a scenelor de iarnă, cu construcţii masive şi opresive, cu ceruri joase, închise de nori denşi şi albi, formează o imagine a constrângerilor resimţite de pictor în oraş şi a dispoziţiei sale sufleteşti înclinate către melancolie. Într-o cronică a expoziţiei din 1927, Tonitza îl numea un grav şi duios cântăreţ al tristeţilor urbane. În acelaşi timp, picturile emanau o forţă de viaţă înăbuşită, ce aştepta elibe- rarea şi liniştea sub ceruri senine. Încă o etapă în drumul descoperirii unei capacităţi de expresie pe deplin personale nu va întârzia să apară. Opera sa va începe să tindă către găsirea unui echilibru intern, iar sentimentul dominant către o stare de pace şi linişte permanentă, căutată în relaţia fiinţei cu timpul şi materia. Odată cu sondarea mai profundă a adevărurilor propriei existenţe, în opera sa peisagistică apar subiecte noi, datorate unei călătorii de studiu în Italia, Franţa, Belgia, Olanda şi Germania. Prodigioasa producţie de picturi realizate la Veneţia, Amsterdam şi Delf, expusă în 1930, manifesta orientarea sa către subiectele lipsite de romantism şi senzaţional din viaţa oraşelor şi cercetarea atmosferei specifice locului, ilustrate într-o viziune proaspătă, prin culori viguroase şi strălucitoare. Paleta sa cromatică s-a îmbogăţit prin apariţia culorii verzi, pe care o conţineau apele Veneţiei dar şi ale oraşelor din ţările de jos. Motivul canalului, al apei ce străbate şi erodează arhitectura oraşului, a fost reprezentat într-un aer lipsit de spectaculos, ce reda ritmul liniştit al vieţilor oamenilor. Viziunea din perioada de maturitate, pe care o atinge după revenirea în ţară, se concentrează în jurul aspectelor apăsătoare ale existenţei în mediul citadin, acordând atenţie propriilor trăiri. Unicitatea stilului său se afirmă printr-o puternică interiorizare, pictura sa fiind expresia emoţiilor intime, într-o formă plastică aflată în acord. În acest moment al activităţii sale artistice începe să fie atras de posibilităţile naturii statice de a reda preocuparea pentru cercetarea materiei. În anii 1935-1936, atenţia lui se concentrează asupra experienţei pe care o dobândeşte prin lucrul în atelier. Apropiere faţă de obiectul care devine model, concentrarea meditativă asupra acelui lucru, posibilitatea de a îl exploata pictural în diverse ipostaze de lumină şi atmosferă, pe toate le descoperea Bunescu, un îndrăgostit al spontaneităţii naturii. A realizat în această perioadă opere semnificative pentru istoria acestui gen în arta românească, reuşind să imprime naturii statice un caracter realist mai pronunţat, în spiritul picturii lui Cézanne. Una dintre cele mai faimoase naturi moarte ale lui Cézanne este o compoziţie cu mere şi portocale, remarcabilă prin exerciţiul de analiză metodică aplicat fiecărui element al imaginii. Precum pictorul francez, Bunescu deprinsese din lucrul în natură capacitatea de a înregistra variaţiile subtile de ton şi culoare pe îndelungi perioade de observaţie. În spaţiul atelierului foloseşte această modalitate de lucru, concentrându-se asupra florilor şi fructelor, pe care le aşează ca model şi le aprofundează. Structurile fiecăreia alcătuiesc forme de geometrie empirică - cilindrul, sfera şi conul – îmbrăcate cu o materie descrisă realist, într-o nouă lumină plastică. Petre Oprea scria despre acest capitol al operei, ce a început să capete consistenţă în perioada de deplină maturitate artistică a lui Bunescu: ”naturile statice, fie cele înfăţişând câteva fructe – „Mere verzi”, „Farfurie cu fructe”, „Gutui sălbatici” – sau sticle „În oficiu”, „În bucătărie”, „Sticla neagră”, „Sticla de Murano” – desfăşoară fiecare un adevărat spectacol vizual, unde te desfată echilibrul maselor, amănuntul plastic (a nu se confun da cu amănuntul obiectiv), forţa de expresie ce triumfă, frumuseţea tonurilor puse cu multă siguranţă, prin folosirea unei pensulaţii impetuoase şi plină de impulsivitate”. Realizată probabil în acea perioadă de atenţie specială acordată naturii statice, în jurul anului 1940, pictura „Mere şi flori” ilustrează virtuţile de maestru pe care le dobândise în acest gen. Proporţia între culorile calde şi cele reci ajunge aici la un raport armonios, imprimat şi dialogului dintre forme sau solidităţi, ca lităţi care transformă lucrarea într-o operă importantă între naturile moarte ale lui Marius Bunescu.

Muzeul de Artă al României, „Marius Bunescu 1871-1971 Expoziţie omagială”, Bucureşti, 1982 BUNESCU, Marius, „Însemnările unui pictor”, Bucureşti, 1965 OPREA, Petre, „Marius Bunescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971 PAVEL, Amelia, „Pictura românească interbelică: un capitol de artă europeană”, Ed. Meridiane, 1996

width: 61 cm
height: 50 cm

Lucrarea este reprodusă în catalogul “La peinture Roumaine de 1800 a nos jours”, George Oprescu, poz. 86, cu mențiunea provenienței din colecția Malaxa

25. Mere și flori

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!