Lecția - Artmark România

semnat stânga jos, cu negru, "N. Tonitza"

ulei pe carton

Tema copilăriei apare în creația pictorului Tonitza încă de timpuriu, începând cu anii 1912, când le va surprinde primele inocențe, în opere precum „Joc de copii”, „Cap de fetiță”, „Ticuleana” sau „Bébé”. Îi privește la joacă, la masă, când dorm și visează, în grădină, râde cu ei, le ascultă strigătele și chemările și se înduioșează când plâng. Fie că sunt fii ai unor țărani făgărășeni, din Ținutul Năsăudului, din Sâmbăta de Sus, din Dobrogea ori proprii lui fii sau nepoți, tema copilului va reprezenta o temă de studiu de adâncă profunzime, pe care artistul Tonitza a vrut să o înțeleagă, cercetând-o îndeaproape. Tema copilăriei va fi măiestrită putin mai târziu, în anul 1921, când se va muta cu familia la Vălenii de Munte pentru o perioadă de trei ani, în urma unei invitații făcute de fostul său coleg de studenție, pictorul Dumitru Pavlu. Aici Tonitza își va instala casa și atelierul pe strada Brenevoiești, la numărul 39, unde va locui alături de familia sa, căreia i se alăturau și alți patru copii, Ticuleana, Țuca, Nineta și Ionel al lui Mohor, fiul arhitectului Dimitri Mohor, un adevărat batalion- conform confesiunile pictorului către prietenul său, Fănuță (Ștefan Dimitrescu). Surprinzându-le purtările și atitudinile, pictorul reușea să redea în pânzele sale emoțiile unui tată grijuliu, ce îi privea cu o adâncă iubire. Afecțiunea sa era aceeași și pentru ceilalți copii, de care era îndrăgit pentru micile daruri cu care îi bucura, pentru jocurile la care participa alături de ei, ori pentru zmeele înnălțate. Între pictor și copii se leagă o strânsă legătură, aceștia adresându-i-se ca unui prieten. Adesea se trezea cu scurte scrisori din partea lor, pe care i le vârau pe fereastră dimineața între orele 6 și 8 și seara, între orele 10 și 11, în care îi adresau diferite cereri inocente. Copiii pe care îi are aproape îi vor inspira creațiile, devenind astfel cele mai îndrăgite modele. În acest orășel muntenesc, pictura sa va căpăta o adâncire și o îmbogățire a tematicii iar coloritul va ajunge la străluciri afective, de răsunet. Va fi o etapă în care din atent analitic al realității pictorul Tonitza se va transforma într-un pictor sensibil al culorii și al construcției plastice, ajungând astfel de la amplificarea instanței picturale până la atingerea unei corespondențe naturale. Perioada Văleni va fi perioada în care pictorul va valorifica din plin tema copilului și a copilăriei. Dezvoltând-o, pictorul va căuta să cuprindă cu o privire atentă destinul copiilor din diferite categorii sociale, devenind astfel un „urzitor” al copiilor și concentrându-și întreaga lui putere de interiorizare și simțire în deslușirea fermecătoarei lor inexperiențe și armonioase dezordini, precum și al spaimelor acestora, pentru tot ceea ce înseamnă adevărata libertate și bucurie. Contemplându-i până spre sfârșitul creației, pictorul va crea prin operele sale un adevărat univers, închinat copilăriei. Copiii îi pozează de cele mai multe ori fără să știe, pictorul urmărindu-i în mișcări și în gesturi și cercetându-le mereu expresiile. Ilustrați în puritatea firească a vârstei, în simțămintele lor fragede ce le mijesc pe chipuri, precum și în simplitatea traiului pe care îl duc, pictorul Tonitza devine prin excelență un umanist, mereu interesat de oameni, de soarta acestora și de dreptul lor la viață. Tipul de copil ce ia ființă în viziunea sa va fi astfel rezultatul propriei sale experiențe părintești în cămin, precum și al propriei concepții despre lume. Nu mult timp după șederea sa la Văleni, Tonitza avea să le dedice copiilor câteva articole, publicate în periodicele „Rampa” sau „Aquaforte”, prin care îi îmbrățișa astfel și pe copiii mai puțin fericiți, aflați în suferințe nemângâiate, neputând rămâne indiferent la cei pe care îi zărește uneori în zdrențe, ori flâmânzi, trăind într-o mâhnire nedreaptă. Îi observase și mai înainte, în 1916 când le dedica albumul „Din lumea celor umili”, prezent la Expoziția de la Sala C., Pasajul Majestic, când expunea alături de Ștefan Dimitrescu. Atunci când îi contemplă, pe chipurile micilor ființe sunt observate diferite stări sufletești, de bucurie, de visare, de curiozitate și uneori de suferință, stări observate cel mai adesea în preajma familiei, dar nu numai. Din afirmările sale, aflăm că opera sa nu se sprijină exclusiv pe autobiografie, pictorul sistematizând elementele disparate după însemnătatea și caracterul lor reprezentativ, relevându-le astfel trăsăturile lor esențiale, tipice ale fenomenelor pe care le traduce în forme cât mai cuprinzătoare și cât mai sintetice. Provenind din colecția arhitectului Dimitrie Mohor (fost coleg la liceu „Manolache K. Epureanu” din Bârlad și prieten apropiat al lui Tonitza) și cuprinsă în marea temă a copilăriei, opera „Lecție” ne aduce în prim-plan chipul fragedei copilării, generalizată de artist în simboluri cuprinzătoare, sentimentul dominant al imaginii fiind concentrat pe chip dar și pe îmbinările cromatice ale suprafeței, țesute de pictor într-un spațiu intim, familiar, unde inocentul și umanul pot fi observate îndeaproape. (G.M.)

width: 49.5 cm
height: 60 cm

Opera a participat în expoziția Portretul în colecțiile particulare de artă, Muzeul de Istorie și Artă, București, în perioada 7-27 aprilie 1994.

1920-1924

colecția istorică arh. Dimitrie Mohor (1883 - ?), coleg de liceu și prieten bun cu Nicolae Tonitza; cca. 1945, colecția istorică arh. Ionel Mohor, fiul lui Dimitire Mohor; colecția istorică Viorica și Jean Ionescu.

82^C. Lecția [1920-1924]

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!

82C. Lecția [1920-1924]

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!

82^C. Lecția [1920-1924]