Țărăncuță - Artmark România

semnat stânga jos, cu brun, S. Luchian

ulei pe pânză

Ştefan Luchian s-a născut în comuna Ştefăneşti din judeţul Botoşani, într-o familie aparţinând marii burghezii: tatăl său, comandant de flotă, provenea dintr-o familie de boieri moldoveni, iar mama sa făcea parte dintr-o familie de moşieri munteni. În 1873, familia Luchian se mută la Bucureşti, în mahalaua Popa Soare, locul unde Ştefan îşi petrece copilăria. Doi ani mai târziu, intră la şcoala primară din Tabaci, unde nu manifestă un interes deosebit pentru studiu, însă devin clare trei predilecţii: cea pentru desen, pentru flori şi pentru muzică. Acestea se accentuează mai târziu, când intră la gimnaziul Sf. Sava. Desenul devine mijlocul prin care îşi poate exprima talentul, în timp ce studiază pe ascuns muzica şi se înscrie la Conservator, fără ştirea familiei. În 1883 se înscrie la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, dejucând planurile familiei, care insista pentru o carieră militară şi studii la Şcoala de Infanterie. Profesori la şcoala de arte erau Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu, la desen şi pictură, Dr. Polizu la anatomie şi C. Stăncescu la istoria artelor, atmosfera fiind una dominată de un academism conformist. Luchian participa cu interes la orele de desen şi compoziţie, artăgând aprecierea profesorilor, însă lecţiile teoretice îi displăceau profund. În climatul doct şi convenţional al şcolii, exemplul lui Grigorescu era folosit pentru a desemna amatorismul, însă pentru Luchian, care nu rezona cu principiile susţinute de profesorii săi, Grigorescu era adevăratul artist. Cu toate că Luchian afirma că este discipolul lui Nicolae Grigorescu, pentru care a purtat întotdeauna respect şi consideraţie şi deşi a încercat într-o vreme să lucreze în stilul înaintaşului său, Luchian nu poate fi considerat ca un continuator al acestuia. Stilul său constituie o reacţie la impresionismul analitic grigorescian, la personajele artificiale, cu aspect decorativ şi la folosirea motivului popular cu funcţie narativă. Influenţa maestrului rămâne consistentă şi poate fi urmărită în unele creaţii de dinainte de 1900, dar aceasta s-a manifestat mai ales ca un impuls pentru creaţie şi ca incitant spiritual, decât ca filiaţie artistică. Dincolo de aceasta, Luchian se situează pe un plan opus ruralismului grigorescian de factură idilică. După finalizarea studiilor la Şcoala de Arte Frumoase, pleacă, în anul 1889 către München, prima oprire în itinerariul de formare urmat de artiştii epocii, de unde, în primăvara lui 1891, îşi continuă drumul spre Paris. La München vizitează muzeele şi frecventează cafelenelele unde se întâlneau artiştii, fără a lua lecţii cu vreun maestru sau a studia în vreun atelier. Luchian intuia că mediul academic münchenez nu-i putea oferi decât reţete tehnice şi aceeaşi sterilitate de gândire pe care o cunoştea deja din ţară, astfel că se hotărăşte să plece la Paris, unde îl aşteptau noi orizonturi. Parisul acelor vremuri era centrul care îi atrăgea pe tinerii inovatori din toată lumea, scena pe care se confruntau ideile cele mai îndrăneţe în domeniul creaţiei, locul în care se năştea arta modernă. Este firesc că Luchian se simţea aici în mediul său şi odată ajuns, începe să viziteze muzeele şi sălile de expoziţii, dar şi să frecventeze cafenelele den Cartierul Latin. Climatul intelectual parizian a fost deosebit de fertil pentru formarea conştiinţei sale artistice, ideile despre libertatea spirituală a artistului, despre independenţa artei şi înlăturarea conformismelor situându-l pe Luchian în actualitatea timpului său. De altfel, el este primul artist român ajuns la Paris, care are curajul de fi receptiv la valorile artei contemporane, dovedind, prin spiritul său liber şi invovator, apropieri de artişti ce nu erau încă consacraţi, precum Manet şi Degas. După mai bine de doi ani în atmosfera stimulatoare a Parisului, în care îşi desăvârşeşte personalitatea şi capătă o judecată liberă şi neinfluenţată de valorile oficiale, este obligat să părăsească definitiv Parisul, în 1893, din cauza morţii mamei sale. Atunci se încheie perioada formaţiei sale şi începe adevărata provocare în viaţă: moşteneşte o avere pe care o pierde curând, din cauza inapitudinii sale de a se descurca cu aspectele practice şi porneşte pe drumul marii creaţii. Odată ajuns în ţară începe să lucreze intens, după perioada de la Paris, în care este preocupat mai mult să asimileze cunoştinţe. Lucrările sale arată depărtarea de concepţia clasică, cu legile sale de compoziţie, perspectivă şi anatomie, de naturalism şi realismul academic, dar şi de impresionism, atât în ceea ce priveşte principiile, cât şi metoda. Foloseşte unele cuceriri ale impresionismului, dar îl depăşeşte şi în loc să descompună imaginea în pete de culoare intensă, încorporează lumina în culoare, pentru a obţine o intensitate fixă. Concepţiile sale artistice originale se manifestă în portret, unul dintre marile capitole ale operei sale, alături de peisaj şi natura statică. Încă din realizările primei sale perioade de creaţie din ţară, 1894 – 1896, Luchian îşi dovedeşte virtuozitatea de mare portretist, pictura „Safta Florăreasa”, realizată în 1895, devenind una dintre cele mai celebre portrete realizate de el. Aici, Luchian reuşeşte să confere personajului o putere de expresie tulburătoare, trăsăturile, atitudinea, dar mai ales privirea sa lăsând să se desprindă un întreg univers de trăiri. Din aceeaşi perioadă prolifică a activităţii artistice a lui Luchian face parte şi portretul „Cap de ţărancă”, datat între 1894 şi 1895(1), demonstrând acelaşi interes pentru pătrunderea sufletului uman. În scrierile care i-au fost dedicate operei lui Luchian se pune accentul pe umanismul său, care implică dragostea întemeiată pe cunoaşterea profundă a gândurilor şi suferinţelor umane.(2) Acesta a dus la poziţionarea omului în centrul creaţiei sale şi la realizarea unora dintre cele mai profunde portrete ale artei româneşti, care au făcut un pas important către înţelegerea omului. Portretistica lui Luchian se află cuprinsă între două forme pe care le capătă umanismul său, una plină de compasiune şi duioşie, iar cealaltă critică. Pictura „Cap de ţărancă” este sugestivă pentru portretele artistului din care reiese bândeţea şi bunătatea cu care se apropia de oameni, sentimente care conferă un sens liric, de meditaţie asupra naturii trecătoare a existenţei umane şi a apropierii dintre toate fiinţele. Un motiv tipic grigorescian, „Cap de ţărancă” îşi revendică influenţa de la maestrul său declarat şi prin caracterul tipologic al personajului, valabil pentru o întreagă categorie. La fel se întâmplă în multe dintre portretele lui Luchian, precum ne spune şi Ionel Jianu: „Din opera portretistică, excepţional de bogată, a lui Luchian, reiese pe lângă predilecţia sa pentru pictura de atelier, tendinţa artistului de a înfăţişa drama umană astfel cum se resfrânge în chipul omenesc şi nevoia de a exprima tipuri general valabile, nu simpla imagine a unui model.”(3) Cu toate că portretul fetei apare individualizat prin căutătura asimetrică a ochilor, aceasta constituie tipul ţărăncii tinere, pe al cărei chip este imprimată o seamă de procese sufleteşti specifice grupului social şi de vârstă din care face parte. Tânăra care apare portretizată, cu ovalul perfect al chipului, basmaua înnodată sub bărbie şi expresia copilăroasă, cu zâmbetul ştrengar, este privită cu duioşie şi adâncă înţelegere pentru etapa din viaţă căreia aparţine. În redarea stării sufleteşti a personajului, artistul se concentrează mai ales asupra privirii, ochii săi părând că încearcă să descopere viaţa, cu un amuzament specific copilăriei. „Luchian nu este pictorul bucuriei şi zburdălniciei acestei vârste fragede, ci mai degrabă pictorul dorului de dumirire, al sfioşeniei şi al aşteptărilor pline de visări”, se afirmă(4) în legătură cu galeria de portrete de copii realizate de Luchian, din care face parte şi pictura prezentă. (C.C.) 1 Cf Theodor Enescu, „Ştefan Luchian: Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen”, p. 56 2 Ionel Jianu, Petru Comarnescu, „Ştefan Luchian”, p. 109 3 Ionel Jianu, „Luchian”, p. 67 4 Ionel Jianu, Petru Comarnescu, „Ştefan Luchian”, p. 122

COMARNESCU, Petru, “Luchian”, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1965 DRĂGUŢ, Vasile, “Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1968 ENESCU, Theodor, “Scrieri despre artă. Ştefan Luchian şi spiritul modern în pictura românească”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 2000 ENESCU, Theodor, “Ştefan Luchian: Pictură. Pastel. Acuarelă. Desen”, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2007 JIANU, Ionel, “Luchian”, Ed. Căminul Artei, Bucureşti, 1947 LASSAIGNE, Jacques, “Ştefan Luchian”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1972 OPRESCU, George, “Maeştrii picturii româneşti în secolul XIX: (Grigorescu, Andreescu, Luchian)”, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1947

height: 37 cm
custom: 26,5

Lucrarea a făcut parte din colecția Virgil Cioflec, primul monografist al lui Ștefan Luchian Opera este reprodusă în catalogul rezonat “Luchian“, Theodor Enescu, ICR, București, 2007, la pag. 56

7. Țărăncuță

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!