Vatră la Rucăr - Artmark România

signature

semnat şi datat dreapta jos, cu roşu, Grigorescu,(1)902

medium

ulei pe placaj

description

Câteva menţiuni despre ultimii ani Ultimul deceniu de viață al lui Nicolae Grigorescu ne prezintă un personaj extrem de interesat și motivat în a-și găsi locul cuvenit și în arta europeană, nu numai în cea românească, pentru care reprezenta absolutul și măiestria. Regăsim astfel motivația deselor incursiuni în occident pe care Grigorescu și le stabilea în funcție de programul mai tânărului său prieten, William Ritter, sau în funcție de starea sănătății și necesitatea unui tratament. Apropierea de criticul elvețian s-a dovedit mai mult decât o simplă colaborare artist – cercetător, iar prietenia strânsă dintre cei doi a reprezentat și punctul de plecareal proiectului neîndeplinit pe care Ritter îl susținea necondiționat, un Grigorescu european. Probabil acest lucru a fost influențat și de dezamăgirea profundă cauzată de modalitatea în care Pavilionul Românesc, și mai mult decât atât, spațiul dedicat lui Grigorescu, au fost organizate și repartizate în 1900. Ultima apariție a lui Nicolae Grigorescu pe simezele europene nici nu a mai existat, umilința provocată de spațiul repartizat la Expoziția Universală de la Paris fiind mai mult decât nedemnă pentru cel mai mare pictor român, în viață, la acel moment. Itinerarul pe care l-a urmat Grigorescu după 1900, în ultimii 7 ani ai vieții, a avut un parcurs inedit pentru un om care trecuse de 60 de ani, dar care își dorea încă foarte multe. Dacă ar fi să ignorăm pictorul Grigorescu pentru o scurtă vreme, această ultimă etapă a vieții ne prezintă ”cutezătorul” Grigorescu, care nu își uitase impulsurile tinereții. Este recunoscută drept valabilă nota biografică conform căreia anii de după 1900 au reprezentat anii călătoriilor prin Moldova, apoi restrângerea treptată, iminentă a spațiului, în jurul Câmpinei. Pentru început se resimte o diminuare a aparițiilor în spațiul european, frecventarea stațiunilor balneare reprezentând acum unica direcție pe care o luau călătoriile lui Grigorescu. La Karlovy-Vary se întâlnise cu Ritter și în anii ce trecuseră, însă acum stațiunea devenise singurul punct de conexiune între cei doi. Una dintre cele mai însemnate acțiuni pe care Grigorescu dorea să le întreprindă în compania elvețianului trebuia să aibă loc în 1901, și ar fi fost probabil un traseu inițiatic pentru cel ce ar fi trebuit să fie primul monografist al lui Grigorescu. Călătoria prin inima Moldovei nu s-a mai ținut, sănătatea pictorului fiind prea șubredă pentru o acțiune atât de solicitantă. În ceea ce privește legăturile cu prietenii din România, Alexandru Vlahuță a rămas cel mai apropiat suflet de care Grigorescu nu s-a simțit niciodată străin. Chiar dacă nu se întâlneau de fiecare dată, corespondența dintre cei doi stă mîrtuire pentru grija cu care își împărtășeau gândurile și peripețiile din locurile în care călătoreau. Desigur că pentru Grigorescu Agapia a reprezentat locul idilic pe care l-a păstrat în suflet, dar și pe pânză, fiind definiția spațiului sacru românesc. L-a pictat avându-l în fața ochilor până în 1902, ultimul an în care vizitează vechea bisericuță din complexul monastic. L-a pictat în albul caselor cernute, ce îi aminteau de casele din Valea natală, a pictat omul și stările lui primordiale la fel de implicat emoțional ca și în locurile dragi, muntenești. După acest an, Grigorescu nu va mai pleca mai departe de Buzău, față de casa nouă ce se ridica la Câmpina. A pictat Muncelul, a pictat la Rucăr, în Sinaia și la Poiana, a pictat Câmpina locală, toate aceste imagini fiind aduse o ultimă oară la Ateneu, în fața publicului bucureștean, în 1904, drept finalitate a seriei impresionante de expoziții consecutive pe care energicul, Grigorescu le organizase din 1 900. Pictura de gen În pictura de gen Grigorescu nu a ezitat niciodată în a-și etala tendințele de colorist impresionist, chiar dacă pictura de interior de exemplu nu reprezintă unul dintre cele mai elocvente manifestări ale stilului plein-airist. Ușurința cu care putem analiza acest context oferit de capacitatea pictorului cu care ar fi putut picta în maniere asemănătoare toate cadrele tematice existente ne este oferită de documentarea picturii sale, ce ne poate prezenta o imagine clară a calității operei sale. Astfel se poate observa că interiorul devine o temă de sine stătătoare încă din perioada în care Grigorescu se afla la studiu în Franța, deci concomintent cu asimilarea principiilor impresioniste, atât de dependente de pictarea în aer liber. În cazul lui Grigorescu, calitatea compozițională și cromatică se dovedește a fi elementul ce s-a sustras unui traseu evolutiv tipic impresionist, făcând posibilă apariția unor opere de o însemnătate necondiționată încă din deceniul 7 al secolului al XIX-lea. “Paznicul de la Chailly în cîrciumă”, “Bătrâna cu coșul pe braț” sau “Doi bețivi în cârciumă la Barbizon” reprezintă tot atâtea certitudini a existenței unor compoziții ce alcătuiesc logic un întreg cadru tematic, independent de apariții meteorice. Parcurcând o mare parte a operei grigoresciene apariția unor astfel de opere devine o obișnuință, până în momentul în care Grigorescu schimbă însemnătatea primară a imaginilor create. În epoca marilor opere cu temă tradițională și pictarea interioarelor suferă schimbări de compoziție, construcție și narativitate. Apariția țăranului român în imaginarul grigorescian nu va preschimba doar peisajul sau portretul-cadru, ci va modifica și atmosfera pe care o pânză o putea, și încă o poate emana. În cadrul întregul plan creativ putem observa cum cercul “interioarelor” se închide, pornind de la oricare dintre operele barbizoniste relevante până la ultimul tablou de gen cunoscut, “Interior oriental”, pictură neterminată, a colțului oriental din casa de la Câmpina. Dacă pe plan macro putem trage o concluzie, cu atât mai lesne poate fi recunoașterea principalelor surse de imaginar în cazul unei perioade stilistice restrânse. Cum spuneam mai sus, pictura de gen a fost direct supusă unor schimbări compoziționale de îndată ce acel tradiționalism grigorescian s-a definitivat drept stil grigorescian. Imaginea este prima care s-a transformat, planul autohton devenind sursa unui univers atât de îndrăgit de pictorul nostru. Țăranul, ca păstrător al tradițiilor ancestrale a devenit protectorul unui spațiu efemer, o ipoteză ce poate explica apariția acestuia în aproape toate genurile abordate de Grigorescu. În peisaj este rareori lăsată să respire doar natura, apariția omului fiind parcă declanșată de o frică a dispariției umane. Țărăncuțele lui Grigorescu se transformă în Madone, spre o sanctificare a portretului ca gen secundar. Interiorul nu poate prezenta o simplă locuință, chiar dacă aceasta ar fi relevantă pentru spațiul ruralo-tradițional, țărăncuța fiind mereu prezentă în ipostaze atemporale. Ce mai rămâne de menționat în cazul operelor ce prezintă interioare, din perioada românească, este faptul că și în cazul acestui calup creațional putem identifica un micro univers ciclic. Un prim tablou ce ne relevă o vatră tipic românească, datat 1870, își regăsește perechea simetrică în opera noastră, datată 1902, și mai mult decât atât chiar și locația este aceeași, îndrăgitul Rucăr. Atmosferă și simbol Un prim element demn de menționat atunci când analizăm o vatră românească a lui Grigorescu este faptul că pictarea acesteia a declanșat în imagistica autohtonă un întreg complex simbolistic de neignorat. Formularea și pictarea acestui spațiu tradițional primordial nu a rămas fără ecouri, ci mai mult, a devenit o constantă în pictura celor care au înțeles simbolul și filosofia din spatele unei astfel de compoziții. Redobândirea și reîmproprietărirea vatrei drept sursă de viață, sursă de valoare în stare pură s-a concretizat în operele unor Luchian, Vermont, Artachino, și a reprezentat un punct de plecare și împăcare cu spațiul patriarhal românesc recognoscibil și la Horia Bernea. Simbolul a reprezentat pentru Grigorescu o sursă nemărginită de vizual ce poate fi manipulat și redescoperit prin abordări diferite a cadrului dorit. Atunci când pictorul s-a decis să ofere universului rural, tradițional o însemnătate unică în pictura sa, Grigorescu nu a ezitat să își asimilize unele principii ale creștinismului tradițional înfiripat pe un filon păgân. Vatra, focul și fuiorul reprezintă surse ale unui simbolism profund și antic, care prin haina creștinității au devenit în epoca modernă elemente revelatoare ale sacrului. Spre exemplu, focul poate fi privit ca mediator între sfera terestră și cea celestă, și este desigur chiar simbolul vetrei. Mai mult, dacă asimilăm focul drept simbol al altarului, acesta se va regăsi în iconografia tradițională universală a vatrei, definitoriu pentru fixarea acelui “centru” al lumii, în special în cazul civilizațiilor tradiționale. Tot acest complex major de însemnătate este completat prin apariția fuiorului, un obiect atât de înrădăcinat în datina și simbolistica autohtonă. Basmul românesc ne poate dezvălui sensul primordial al fuiorului, acela al păstrător al timpului, un fel de unealtă a lui Cronos. Apropierea de mitologie greacă și cea romană nu se oprește doar la această remarcă, varianta romană, Saturn, fiind protectorul muncilor agricole și a roadelui pământului, așadar strâns legat de lumea țăranului. Compoziția În cazul operei semnată de Grigorescu, compoziția pare orânduită după principiile pe care chiar pictorul nostru le-a transformat în elemente clasice de construcție. Un interior relativ sărăcăcios, o sobă ce arde mocnit, și o flacără ce se hrănește mai mult din culoarea pusă de Grigorescu decât din propria-i energie fixează cadrul ideal în care țărăncuța poate lucra fuiorul. Personajul este prezentat tot în maniera binecunoscută, pe o bancă, din profil, cu picioarele încrușitate și întinse. Pictarea micuței camere este înlesnită de pictarea ferestrei, care fixează sursa de lumină, sursa acelui alb păstos și pur. Măiestria acestui pictor impresionist este oferită de conceperea formei și structurilor ce se realizează exclusiv din pensulație, iar lipsa evidentă a tușei de contur ne evidențiază ușurința cu care Grigorescu înțelegea culoarea și valențele ei naturale, în special în acest cadru luminos. Renunțarea la o paletă bogată de culori a reprezentat maniera de adaptare la spațiul privit, însă tonurile folosite sunt la fel de numeroase, iar pensulația pare a avea încărcătura necesară pentru coordona întreaga compoziție. (I.P.)

bio

CIUCĂ, Valentin, “Pe urmele lui Nicolae Grigorescu”, Editura Sport-Turism, București, 1987 MOVILEANU, George Sorin, “Nicolae Grigorescu”, Ed. Meridiane, București, 1986 ZAMBACCIAN, K.H., “Grigorescu”, Ed. Cartea Românească, București OPRESCU, George, “Grigorescu”, Ed. Meridiane, București, 1962 Calendarul “Minervei” 1908, Ed. Minerva, București, 1908

dimensions

width: 38 cm
height: 26 cm

6. Vatră la Rucăr

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!