Cabaret - Artmark România

signature

semnat dreapta jos, cu brun, St. Dimitrescu

medium

ulei pe carton

description

Parcursul artistic al pictorului Ștefan Dimitrescu nu a fost unul ușor, monografiile dedicate menționând ca punct de plecare situația materială precară, dar și lipsa tatălui încă din momentul nașterii. Biografia sa pare să fie marcată de aceste neajunsuri, care s-au reflectat și în parcursul ulterior al vieții sale, contribuind la viziunea sumbră care se reflectă în lucrările sale. În 1902 tânărul Dimitrescu se înscria la clasa de violoncel de la Conservator, muzica fiind, pe lângă pictură, una din pasiunile sale constante. După ce l-a cunoscut pe Tonitza, un an mai târziu a dat examen și a fost acceptat la Școala de Belle-Arte din Iași, ambii fiind repartizați la clasa lui Gheorghe Popovici. Condiția pauperă l-a determinat pe Dimitrescu să se perfecționeze continuu, înscriindu-se la diverse burse și studiind sârguincios, dar l-a determinat, în același timp, să caute surse alternative de venit. În acest sens s-a folosit de cunoștințele muzicale dobândite în anul de Conservator, angajându-se în diverse orchestre, cântând în tarafele de lăutari din berării și din localurile de noapte, experiență ce s-a dovedit o bogată resursă plastică, tema cabaretelor, a vieții de noapte revenind în lucrările sale. Deși s-a opus prin structură studiului de factură academistă, Dimitrescu l-a urmat răbdător, sperând neîncetat să plece la studii în străinătate. A aplicat succesiv pentru bursa de studii în afară iar eșecul nu l-a abătut nici o clipă de la ”obsesia de nebiruit de a pleca la Paris.” În 1912 reușește să plece și se înscrie la Academia liberă de la Grand Chaumiere din Montparnasse, evitând să se mai ”înroleze” în sistemul Academiilor de Stat, indiferent că acesta era francez. De altfel, s-a concentrat pe studiul liber, după terminarea cursurilor închiriindu-și un atelier în Montmartre și frecventând cu asiduitate muzeele. Montparnasse-ul era noul ”cartier artistic” parizian la începutul secolului al XX-lea, pandantul Montmartre-ului frecventat de generația anterioară, a sfârșitul de secol. Așezat pe malul stâng al Senei, cu un nume predestinat ”pepinierei artistice” ce avea să se dezvolte aici, ce deriva din antica denumire a Parnasusului, cartierul a ”adăpostit” până la începutul primului război mondial pictori, scriitori, critici și colecționari deopotrivă, o masă de intelctuali internaționali, atrași în capitala franceză de aura acestui loc populat de cafenele și ateliere, de spiritul liber al dandy-lor și flaneur-ilor. În această atmosferă se dezvoltă artistic Dimitrescu, pictorul dinaintea războiului și a operei marcate de tradiție, de specificul românesc căutat, plastic și teoretic, în anii 20. Condiția socială cu care venea din țară îl încadra atmosferei și modului de viață parizian, în care a frecventat viața de noapte zbuciumată, atelie- rele derizorii și cafenelele în care se duceau aprige discuții estetice. Deși a fost la început atras de impresionism, mai târziu, în 1925, într-un interviu în ziarul Rampa, avea să declare: ”Am trecut prin pompi- erismul academic și am scăpat de el luând doctorie impresionistă vreo 3 ani de zile. După ultima sticluță am început să caut a-mi fabrica doctorii proprii.” Sejurul parizian s-a încheiat brusc, fiind nevoit să se întoarcă în țară în toamna lui 1913, dar destul cât să asimileze influența lui Cezanne și a lui Derain, dar și a nonconformistului Toulouse-Lautrec. Tudor Vianu este cel care remarca în cartea ”Fragmente moderne” (Ed. Meridiane, 1972) că pictorul a reținut ”un reflex din pictura lui Toulouse-Lautrec, care în anii dinaintea războiului rămăsese încă printre zeii boemei din Montparnasse” și ”se întreba ce vor fi devenit pânzele lui Ștefan Dimitrescu reprezentând săli de teatru sau de cafenea, cu figuri caracteristice, pictate într-o intenție vădit psihologică și care aminteau pânzele fixând forfota pitorească a vestitului cabaret Moulin Rouge, cu care Toulouse-Lautrec interesase atât de puternic pe contemporanii săi?” Lucrări ca cea aflată în colecția Muzeului Vasile Grigore, ”Portretul dramaturgului Mihail Sorbul” ori ca cele menționate în monografia lui Ionel Jianu, ”La berărie,” ”Loja” sau ”Femeile pictore” reclama influența pariziană a amintitului Toulouse-Lautrec, acea lume marcată fie de tendința satirică, fie de cea expresionistă, atât prin tehnică, cât și prin subiect. În 1916 a deschis prima expoziție personală, organizată alături de Tonitza, în ”Sala Ileana” din pasajul Majestic. Prezenta publicului bucureștean 42 de uleiuri şi 23 de desene, opere lucrate în ţară şi la Paris. Prietenul Tonitza este cel care ne oferă o imagine clară asupra ceea ce prezenta tânărul Dimitrescu publicului bucureștean: ”o producție bizară reprezentând acele curioase și triste aspecte ale vieții frivole contemporane, pe care el le-a urmărit cu dureroasă atenție, de pe estrada orchestrantului – stimulator al veseliei generale.” Evidentă în subiectul ales, dar parțial și în tehnică, filiația propusă de Tudor Vianu cu opera lui Toulouse-Lautrec, poate fi urmărită și în aspectele contactului celor doi cu lumea redată. Pictorul francez, cunoscut ca unul din aristocrații boemi ai Montmartre-ului nu a avut același destin marcat de lipsuri materiale, din contră, provenind dintr-o familie avută. Boala, însă, este cea care a dat formă destinului său insolit. O serie de accidente, dar și consangvinizarea, normală printre familiile aristocrate ale vremii, au făcut ca picioarele lui Henri să nu dezvolte normal, rămânând la dimensiunile copilăriei. Aspectul său straniu este cel care l-a făcut pe Lautrec să nu se ascundă, ci luându-și mai mereu în derâdere diformitatea și compensând cu o extraordinară vivacitate în contactul cu oamenii. A trăit o viață întreagă în rău-famatul cartier parizian unde a preferat compania oamenilor simpli, care nu aveau nimic în comun cu lumea aristocrată din care provenea. În scurt timp Lautrec a devenit un obișnuit al cabaretelor proaspăt des- chise, a cafenelelor care adăposteau scriitorii și pictorii angrenați în dispute nesfârșite. Principală temă a operei sale a fost lumea frivolă, fie că a fost vorba de ulei, grafică ori afiș, domeniu în care a inovat enorm. Deși murise în 1901, influența sa se resimțea în Parisului primului deceniu al secolului al XX-lea, posteritatea păstrând o caldă amintire atât personalității sale insolite, dar și operei sale care a influențat mai multe generații de artiști. Contactul pictorului român cu opera sa era inevitabil. Dincolo de alegerea temelor comune și datorită aspectelor biografice asemănătoare (timpul petrecut de ambii în lumea spectacolului fiind îndelungat), Dimitrescu a fost influențat și la nivel stilistic. Regăsim în cazul său același mod de a tăia personajele aflate la marginea operei, viziune prin care artistul indică o continuare a scenei dincolo de rama tabloului. Capacitatea de observație a fost dublată în cazul ambilor pictori de o bună stăpânire a tehnicii desenului. Dimitrescu mărturisea: ”mă emoționează culoarea și sunt pasionat de formă; când o văd pe una mi se pare că-mi scapă cealaltă. Caut încontinuu să le prind și să le mărit.” De pe pozițiile acestui mod de a percepe elementele structurante ale compoziției, pictorul român asimilează și transpune lumea în pânzele sale din această perioadă cu ajutorul tehncii expresioniste. A păstrat din influența simbolistă a arabescului care se regăsește și la Lautrec, cât și din forța expresivă a unei lumi repudiate din punct de vedere tematic până la acea vreme. Demimondenii, oamenii de cabaret sau de circ, devin propriile simboluri, într-un mod de redare simbolic și realist în același timp. Figurile sunt reduse la esența caracterului și sentimentelor resimțite, aflându-se astfel la limita caricaturii satirice. Este cazul celor două lucrări amin- tite, ”La berărie”, în care un tânăr cu privirea abătută stă la masă alături de o femeie elegantă, cei din jur privindu-i iscoditor, și ”Loja,” în care personajele surprinse la spectacol în două loje separate sunt construite antitetic, parvenitului puhav fiindu-i opusă eleganța rece a unui domn aristocratic. În ceea ce privește tehnica de redare, stilul său se apropie de acela ”excentric” al expresioniștilor germani. Culoarea ca element expresiv, saturat de violența de exprimare a sentimentelor, venea să anihilize modul de percepție impresionist, împrumutând din maniera foviștilor. Temelor noi abordate, a marginalului frământat, a adâncimilor psihologice reflectate pe chipurile și în gesturile personajelor, culoarea cu violența ei saturată era cel mai potrivit mod de exprimare. Compoziția lui Dimitrescu reclamă aceste influențe și impresionează prin măiestria cu care au fost asimilate în perioada de acumulare a primelor studii. Este în colțul de ”Cabaret” redat o naturalețe a exprimării care surprinde receptorul operei sale. Personajul feminin din prim plan este construit și emfazat prin antiteza cu cei din fundal. Atmosferei de petrecere i se opune fața gânditoare a femeii, ușor sprijinită în mâna dreapta. Luminile difuze se reflectă pe chipul transfigurat, trăsăturile fiind subliniate agresiv în nuanțe de verde și mov. Două lumi diferite se subliniază una pe cealaltă – frivolitatea cuplului din stânga, insistența violonistului și râsul energic al femeilor din dreapta scot în prim plan lumea interioară a femeii așezate la masă, într-un prim plan care-l cuprinde și pe privitor, integrându-l atmosferei.

bio

BEDNARIK, Beatrice, ”Ștefan Dimitrescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965 JIANU, Ionel, ”Ştefan Dimitrescu”, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1954 PARADAIS, Claudiu, ”Ştefan Dimitrescu”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978 RUHRBERG, Karl, ”ART of the 20th century,” Taschen, 2005

dimensions

width: 60 cm
height: 50 cm

7. Cabaret

Nu ratați nicio expoziție sau licitație!